În cursul glorioasei domnii de 47 de ani a sfântului voievod Ștefan cel Mare (1457-1504), viața bisericească a luat un avânt deosebit, așa cum nu cunoscuse nici în timpul înaintașului său în scaun, Alexandru cel Bun. Prezent printr-o activitate susținută în toate domeniile vieții publice, Ștefan cel Mare nu putea să lipsească nici din viața bisericească a țării sale. În cursul aceleiași lungi și glorioase domnii, a luat o dezvoltare deosebită arta și cultura bisericească. Este lucru cunoscut că puțini dintre domnii țărilor române au ridicat atâtea locașuri de închinare, ca Ștefan cel Mare. Tradiția spune că după fiecare luptă el înălța, ca amintire și mulțumită a biruințelor sale, o biserică sau o mănăstire, unele zidite din temelie, altele numai reînnoite sau adăugite. În aceste locuri sfinte s-au copiat apoi numeroase cărți de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat felurite odoare bisericești.
Între mănăstirile și bisericile ctitorite și înzestrate în întregime de strălucitul domn moldovean, pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetății Chilia, în vara anului 1466 (4 iulie după versiunea întâi Letopisețului de la Putna și 10 iulie după versiunea a doua și după Cronica zisă moldo-polonă). Lucrările de construcție au durat patru ani, timp în care această măreață operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârșit de un arhitect grec, Teodor, ajutat de meșteri zidari, pietrari, zugravi și argintari veniți din Transilvania. Ion Neculce scria în lucrarea sa “O samă de cuvinte”: “Și așa au făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită; zugrăvala mai mult aur decît zugrăvală și pre dinlăuntru și pre dinafară și acoperită cu plumb. Și zicu călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisme de argint”. Sfințirea mănăstirii s-a făcut după Victoria repurtată asupra tătarilor, la Lipinți, slujba fiind săvârșită de un sobor de 64 de arhierei, egumeni, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist și episcopul Tarasie al Romanului, cum relatează Letopisețul de la Putna și al lui Grigore Ureche. Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o puternică bază materială se vădește din cuprinsul multor hrisoave emise de domn, prin care i se făceau felurite danii: sate, mori, prisăci, iezere, mertice anuale de vin, pește și sare, scutiri de vamă etc. Ar fi prea lungă înșirarea tuturor actelor sale de danie, de aceea menționăm numai ultimul act emis în timpul vieții sale, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau mânăstirii toate daniile și privilegiile obținute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci etc.). Vrednic de amintit este și un hrisov, cu data de 17 noiembrie 1502, prin care Ștefan cel Mare hotăra ca preoții din satele mânăstirii Putna să plătească acesteia dările ce reveneau chiriarhului și să fie judecați de egumen, nu de slujbașii Mitropoliei. Alte danii au făcut unii din boierii lui Ștefan, între care marele vistiernic Iuga și alții. Largile privilegii ale mânăstirii menționate au fost întărite și printr-un hrisov emis de Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, la 21 august 1520. Numeroși urmași ai săi au înzestrat mânăstirea cu alte sate, vii, prisăci, mori etc., încât puterea ei economică a crescut neîncetat. Încă din timpul lui Ștefan cel Mare, cu îndrumarea primilor ei egumeni, arhimandriții Ioasaf, Paisie zis cel Scurt și Spiridon, mânăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural și artistic al țării. Importanța ei crește și prin faptul că este gropnița lui Ștefan cel Mare, a familiei sale și a urmașilor săi, până la Petru Rareș. În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist I. Toate mormintele au lespezi funerare frumos sculptate, cu inscripții în limba slavonă. Mânăstirea Putna, gropnița lui Ștefan cel Mare și a familiei sale, însemnat centru cultural și artistic al Moldovei, a rămas de strajă de-a lungul veacurilor, ca o mărturie a faptelor strălucite ale marelui ei ctitor și binefăcător. Mânăstirea Putna este locul în care rugăciunea a scris istorie. Dotată dintru început cu atelier de caligrafie - scriptorium (în care călugării, instruiți în școala vestitului caligraf Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamț, copiau cărți de cult și din scrierile Sfinților Părinți), cu atelier de broderie (în care se lucra cu fir de aur și de argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase) și cu o celebră școală de muzică psaltică, condusă de Eustatie Protopsaltul, Mânăstirea Putna va deveni, în scurt timp, un renumit centru al artei și culturii medievale sud-est europene, în secolele XV-XVI. Mai târziu, viața duhovnicească, culturală și artistică a mănăstirii a avut din nou o perioadă de mare înflorire în timpul păstoririi mitropolitului Iacov Putneanul. Pentru români, Mânăstirea Putna nu reprezintă numai rugăciune, artă sau cultură, ci și o pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu trezesc și astăzi amintirea marii serbări de la Putna (14-16 august 1871), ocazionată de împlinirea a 400 de ani de la sfințirea bisericii mănăstirii. Atunci, Mihai Eminescu a rostit cuvintele: “Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinței naționale”. Pe urna votivă, depusă atunci pe mormântul Sfântului Voievod Ștefan, se află inscripția: “Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare, Junimea Română Academică, MDCCCLXX”. Păstrarea conștiinței de neam în timpul ocupației austro-ungare s-a manifestat și în 1904, când întreaga Bucovină, la inițiativa lui Eudoxiu Hurmuzachi și a altor intelectuali români, a comemorat 400 de ani de la trecerea la cele veșnice a slăvitului Voievod Ștefan cel Mare, care a fost “glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz și nedreptățit” (P. P. Panaitescu). Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri față de marele ctitor de locașuri sfinte, a făcut ca actul canonizării Sfântului Ștefan cel Mare, în iunie 1992, să fie doar o recunoaștere oficială a cultului popular păstrat cu sfințenie atâtea veacuri. “Om ales de Dumnezeu”, “apărător al dreptei credințe”, “ocrotitorul celor năpăstuiți”, “stâlp neclintit al răbdării”, “neînfricat ostaș al lui Hristos”, marele Voievod a fost și rămâne în conștiința poporului ca “părinte al neamului românesc”. Sfințenia Voievodului rămâne dovedită, peste veacuri, și de strânsele sale legături cu marii duhovnici ai timpului: Sfântul Ghenadie, Simeon starețul de la Pângărați și mai ales cu Sfântul Daniil Sihastru, în a cărui chilie a găsit totdeauna mângâiere, sfat și ajutor. Mănăstirea Putna este ridicată pe o veche vatră sihăstrească, fapt dovedit și de cercetările arheologice. La numai o jumătate de metru sub temelia vechii Case Domnești s-au găsit oseminte “galbene și frumoase”, cu mireasmă de sfinte moaște, a cinci călugări care s-au nevoit aici, cu peste un secol înainte de întemeierea Mânăstirii Putna. Prima obște a fost formată în anul 1466 din călugări aduși de la Mănăstirea Neamț, conduși de Arhimandritul Ioasaf, cel dintâi stareț al Putnei. De atunci și până în prezent, viața monahală s-a desfășurat fără întrerupere, în pofida ocupației străine și a prigoanei comuniste. Pentru creștini, Putna a fost și rămâne o cetate a rugăciunii și duhovniciei, unde generații întregi de monahi s-au nevoit să ajungă la desăvârșire, la cunoașterea lui Dumnezeu. Monahii sunt chemați să se roage pentru întreaga lume și aceasta este principala lor slujire către omenire. Mulțumită monahilor, rugăciunea nu se întrerupe niciodată pe pământ, iar acesta este cel mai mare folos pentru întreaga lume, căci lumea dăinuie prin rugăciune. De aceea, viețuitorii mănăstirii se străduiesc să săvârșească zilnic Sfânta Liturghie și cele Șapte Laude.
