NOROC CĂ ȚARA NE ESTE, ÎNCĂ, MARE

Distribuie pe:

Românii sunt obișnuiți, din vechime, cu refugiul. Povestea aceasta o știm încă de pe vremea migrației barbare, și de aceea codrul le-a devenit chiar frate. Refugiul în masă, îndeosebi al ardelenilor, a fost practicat, și mai recent, din punct de vedere istoric, în timpul ocupării nord-estului Transilvaniei de către armatele horthyste. Un gest de teamă, și nu de flori de măr, pentru că rămânerea pe loc, pe lângă alte suplicii, i-ar fi costat chiar viața. România postbelică a avut foarte mulți refugiați pe durată, între unu și patru ani, pentru care, ea și nu agresorul, plătește acum indemnizații drept recompensă, dar care nu pot șterge niciodată urmările unei vieți eșuate.

Cuminței cum suntem, și toleranți până la cer, cu această meteahnă în suflet, decât să-i supărăm pe alții, care își tot fac loc cu coatele, motivând că nu pot respira în voie de atâta românism, atunci când avem de soluționat probleme identitare, preferăm să ne luăm desaga în spate în căutarea de locuri mai liniștite. Ca urmare, în vreme ce maghiarii, în frunte cu primarul, care nu pare, deloc, al tuturor târgumureșenilor, cum promisese imediat după alegerile de acum un an, lucrează de zor la împânzirea spațiului public, cu statui și plăci comemorative specifice, de tot felul, și mai puțin la curățenia, ordinea, liniștea și prosperitatea orașului (aceasta cu scopul de a distruge coeziunea civică și alterarea climatului de conviețuire, adâncirea separatismului între românii și maghiarii urbei), noi, românii târgumureșeni, obișnuiți cu pribegia, ne luăm, așa cum am spus, desaga în spate, în căutarea unor locuri mai liniștite. Concret, în vreme ce domniile lor și-au permis să dezvelească în plin centrul orașului reședință de județ o mare placă comemorativă, imortalizând “faptele de vitejie” ale unor tineri, organizați într-o droaie de sucursale subversive ale UDMR (MADISZ, ODT, OTV), uniuni formate cu scopul de a lupta mai eficient pentru autonomie și dezmembrarea României, căci, la urma-urmei, ei asta au făcut, noi, cu românii noștri care, și-au pus viitorul în pericol, și unii chiar au plătit cu viața, contracarându-le faptele abominabile, de trădare de țară, pentru imortalizarea faptelor de bine, a trebuit să căutăm un loc pe la periferia județului, pentru a împlini această datorie de conștiință față de acești eroi ai neamului românesc. Acest loc primitor se numește orașul Sărmaș. O localitate cu preț de simbol al jertfei supreme, care, deși la terminarea ultimului război mondial era în afara zonei de ocupație maghiară, horthyștii nu s-au dat duși până ce nu au ocupat-o, ucigând și îngropând, de vii, peste o sută de evrei de-ai locului, ca și când nu le-ar fi fost de ajuns cele câteva sute de mii de suflete de evrei ardeleni, aflați în aria de ocupație horthystă,care prin voința și osârdia autorităților maghiare de atunci, au sfârșit într-un mod tragic și perfid în cuptoarele de gazare ale lagărelor de concentrare de pe teritoriul Reichiului german.

Pentru imortalizare prin busturi a bravilor noștri semeni, implicați în evenimentele de după 1990, trecuți la cele veșnice, este vorba de senatorul Radu Ceontea, primul președinte al Uniunii Vatra Românească și al Partidului Unității Naționale Române, de reputatul poet și publicist, deputatul Lazăr Lădariu, redactor șef al ziarului “Cuvântul liber”, de Simion Frandeș și Mihailă Cofar, primul decedat, iar al doilea grav rănit în evenimentele din 20 martie 1990, trecuți cu toții la cele veșnice, am găsit deplină înțelegere la protopopul și preotul paroh al mănăstirii Sfântul Mina, Ilie Bucur, ctitorită cu 14 ani în urmă, pe o colină a orașului, prin zdroaba sa, dar și păstorită cu multă dăruire și înțelepciune de domnia sa, o adevărată oază de liniște și de rugăciune, dar și un adevărat sanctuar al unei nemărginite dragoste de țară, altar al simțirii patriotice.

Pe preotul Ilie Bucur îl cunoaștem cu toții, ca cititori ai Cuvântului liber, prin acei “picuri de înțelepciune” pe care ni-i oferă și cu care ne delectează în fiecare număr al ziarului. Cuvinte de învățătură, atent selectate, mărturie ale unor înalte preocupări intelectuale, dar care constituie doar o parte a complexei sale personalități. Căci preotul Ilie Bucur, în afară de preocupările sale culturale și ecleziastice, este un om de vază al cetății, căruia îi pasă, și încă în cel mai înalt grad, de soarta comunității, a țării și a întregului neam. Ascultându-l cum vorbește despre treburile țării, despre eșecuri și neîmpliniri, despre soluțiile care ar putea fi, nu poți să nu apreciezi calitatea discursului său, gradul de cunoaștere a realităților, înaltul profesionalism cu care abordează temele care ne frământă pe toți. Evaluându-i în minte întreaga personalitate, nu poți să nu-ți pui întrebarea unde încape într-un suflet și o inimă de om atâta patriotism și dragoste de țară.

Acesta este, în linii mari, Omul Ilie Bucur, preotul cu crucea-n frunte, slujitor al Domnului, dar și al neamului său, care de mult, pentru faptele dovedite, ar fi trebuit să-și găsească locul printre aleșii neamului, acolo unde mulți n-au ce căuta, și unde, suntem siguri, și-ar pune întreaga energie și pricepere în interesul nostru, al tuturor.

Ajunși în Dealul Comorii, unde a ctitorit, cu 14 ani în urmă, cu multă osteneală și mari sacrificii, Biserica și Mănăstirea Sfântul Mina, privind la cele peste 40 de busturi ce înconjoară lăcașul de rugăciune, și care imortalizează chipurile celor mai mari oameni ai neamului românesc, de la Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, la corifeii Școlii Ardelene, pașoptiști, Avram Iancu, înfăptuitorii Marii Uniri, Miron Cristea, Iuliu Hossu, la Eminescu, Adrian Păunescu etc., am înțeles mai bine generozitatea cu care domnia sa ni s-a oferit să îmbogățească acest minunat Panteon cu personalități ale locului, mureșeni, pe care, deocamdată, municipiul reședință de județ, diriguitorii acestuia, spre dezonoarea lor, îi refuză, deși ei au trăit, au muncit și și-au jertfit aici viața, pentru apărarea demnității și integrității României. Stare de fapt, generată nu numai de climatul abject, de cârdășiile la care se dedau partidele noastre, în momentul în care ajung la putere, de clasa noastră politică deloc interesată de soarta națiunii, dar și nepăsarea care s-a așternut peste noi, localnicii, începând cu aleșii parlamentari și locali, care, am uitat prea repede ce s-ar fi putut întâmpla imediat după evenimentele din 1989, dacă o mână de oameni cu spirit de sacrificiu, n-ar fi declanșat acel val de rezistență, pentru oprirea iredentismului dezlănțuit. Reacție similară cu cea de la 1848, când la punctul 12 al Proclamației kossuthiene, se cerea alipirea Transilvaniei la Ungaria. De atunci au trecut 173 de ani, mesajul a rămas același, doar actorii sunt alții. Stare de fapt asupra căreia nu este suficient doar să cugetăm.

Lasă un comentariu