FILE DE ISTORIE LOCALĂ (XXII) ÎNTOVĂRĂȘIREA “1 MAI” DIN NANDRA

Deși liderii sovietici afirmau, în 1944, că ocuparea României de către Armata Roșie nu urmărește schimbarea regimului politic din țara noastră, ci are rațiuni strict militare, în realitate nu a fost așa: ambiția de impunere a regimului comunist era inevitabilă. “Politica de sovietizare, care a vizat teritoriul aflat în sfera de influență a Moscovei - scria tânărul istoric Marius Mureșan -, a urmărit transformarea societăților până la cel mai mic nivel. Așa a fost cazul organizării administrative, a sistemului constituțional, a învățământului, a culturii, a economiei, cu cele două componente: industrializarea și colectivizarea agriculturii.” (Marius Mureșan, Între rural și urban. Fragmente din cotidianul comunist. Studiu de caz: raionul Gherla, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, p. 19).

Colectivizarea agriculturii, după modelul sovietic, a devenit o prioritate a regimului comunist din România. Iar impunerea acestui model a generat mult mai multe drame și suferințe decât în URSS, dintr-un motiv foarte simplu: în timpul Revoluției bolșevice, pământul luat de la marii proprietari de pământuri a fost naționalizat, deci trecut în proprietatea statului. Atunci când s-a decis colectivizarea agriculturii (formarea colhozurilor), țăranilor ruși le-a fost indiferent dacă pământul statului devenea al colhozului.

În România, situația pământului era cu totul alta: participarea țăranilor la cele două războaie mondiale a fost făcută și cu promisiunea autorităților că, la terminarea războiului, cei întorși de pe front sau urmașii acestora vor primi loturi de pământ, ceea ce s-a și întâmplat, la reformele agrare din 1921 și 1945. Or, la cinci ani după reforma agrară din 1945, de pildă, pământul primit după atâtea sacrificii le este luat țăranilor, obligați să intre în întovărășiri, apoi în Gospodării Agricole Colective (GAC-uri).

“Întovărășirile agricole au reprezentat [...] o modalitate intermediară în procesul colectivizării agriculturii. Autoritățile comuniste au încercat astfel să-i păcălească pe țărani, prin aceea că în întovărășiri, pământul urma să le aparțină în continuare. După 1955 [...], se decide transformarea automată a întovărășirilor în gospodării agricole colective, dispărând astfel orice iluzie privind păstrarea proprietății private în agricultură” (Antoniu Martin, apud Claudia Untaru, Cum i-au momit comuniștii pe țăranii arădeni să se înscrie în colective, în Adevărul (Arad), 18 dec. 2017).

În arhiva comunei Bichiș se păstrează Registrul agricol pe anii 1959-1963. Partea II, vol. III, aferent satului Nandra. Sunt trecuți aici peste 90 de țărani din sat, deja întovărășiți, cu suprafețele aflate în proprietate personală și cu precizarea locului unde acestea se află.

Între țăranii trecuți în registru, în 1959, existau și cinci familii de chiaburi: Poruțiu Aron, Poruțiu Aurelia, Poruțiu Petru, Poruțiu Toader și Eugenia, Poruțiu Nicolae.

Propaganda pentru înființarea întovărășiei începuse cu câțiva ani înainte, din moment ce, la 9 aprilie 1956, inspectorul școlar Țiboc Onisie scria despre învățătorul din Nandra, Aurel Trebici: “De doi ani de zile duce intensă muncă de lămurire, pentru înființarea unei gospodării colective în satu' Nandra.”

Documentele și tradiția orală a satului nu relevă abuzuri și atrocități ale autorităților, pentru forțarea oamenilor să intre în întovărășire. Dar cazuri de umilire a unor chiaburi au existat. De pildă, “chiaburul” Poruțiu Aron, pentru că nu a putut plăti cota de carne, a fost pus să străbată ulițele satului cu vițelul pe care îl avea și cu o pancartă la piept, pe care scria: “Cine face ca mine, ca mine să pățească!”, după cum își amintește fiul acestuia, domnul Poruțiu Octavian.

Așa cum se poate bănui, întovărășirea, ca primă formă de organizare socialistă a agriculturii, a fost însoțită de o intensă propagandă politică, începând cu denumirile întovărășirilor (“1 Mai” în Nandra, “Brazdă Nouă”, “Drumul lui Lenin”, “7 Noiembrie” etc. în alte părți). Un rol important în acest sens l-a avut apoi presa și literatura. S-au publicat numeroase articole și fotografii pe această temă, demers căruia i-au căzut pradă și scriitori de mare valoare, precum Mihail Sadoveanu, cu romanele Păuna Mică (1948) și Mitrea Cocor (1949), Cella Serghi, cu volumul S-a dumirit și Moș Ilie, și mulți alții. Trebuie amintit și filmul În sat la noi, din 1951, regizat de Jean Georgescu și Victor Iliu, o ecranizare a nuvelei Nopțile de iunie, de Petru Dumitriu.

Întovărășia, apoi Gospodăria Agricolă Colectivă vor plasa și satul Nandra pe orbita “imposibilei întoarceri”, cum scria Marin Preda, care însemna disoluția clasei țărănești, odată cu civilizația și cultura ei, materială și imaterială.

În fotografie: Colectiviști dintr-o comună bihoreană, ducându-și acasă roadele, după împărțirea veniturilor, în 1952. Căruțele ticsite cu saci, la care erau înhămați câte trei cai, și steagul ridicat de un țăran din prima căruță arată caracterul propagandistic al fotografiei (după Marius Mureșan, op. cit., p. 57).

Lasă un comentariu