Romulus Vulpescu, acest “trubadur melancolic”, acest “rafinat benedictin”, nu mai este, s-a dus în lumea îngerilor, încetând din viață la 79 de ani, pe data de 18 septembrie 2012, ca de acolo să ne trimită semne că poezia lui nu va muri niciodată. Cine a privit acest eretic cultivat, cu barba lui de patriarh venit parcă dintr-un ev mediu întârziat, și-a dat seama că în el se regăsesc patentele omului de cultură, cu o înaltă școală filologică, iubitor al marii poezii.
Controversat, invidiat, mai ales, zeflemitor cu confrații, a fost primit, la începuturi, în presa literară, cu destulă rezervă nejustificată. Debutul în reviste a fost neconcludent. De abia prin 1965 atrage atenția, cu volumul de “Poezii”, ilustrat cu gravuri anonime ale secolelor paisprezece și cinsprezece. El “metaforizează gramatica”- zice că adjectivul e “de prisos”, verbul e “un majordom bătrân”, substantivul “e un coleg de liceu credincios”. Cultivă rondelul macedonskian, cu temă niponă, face combinații prozodice diverse, de la Villon la Ion Barbu, aplicate unor celebrități mitologice: “Văzându-l Dejanira gol/ Abruptul trup cu sunet de statuie,/ Uitând ofranda-i dată-n dar altuie...” (Heracle). Pare să fie un clasic întârziat, în care mai bat aripi verlaineiene și chiar ale bătrânului Valery, contribuind cu morga lor, ușor desuetă, la candoarea nobilă a spleenului vulpesc. Iată, într-o “Epistolă”, versul tern, scris cu rigoare, lipsit de artificii: “Într-o zi, mai degrabă-n amurg,/ Voi primi o vizită îmbrăcată murg:/ Obosindu-mă, o voi ruga să mă lase/ Dedicat somnolenței mele lemnoase./ În odaia rămasă goală,/ Va fi doar tăcerea mea orizontală.” Are și ceva din ritmica barbiană, care-i cenzurează poemul, dar și din balada populară. În balada “Cântec de flintă” se înfiripă un dialog între haiduc și flintă, extras parcă din vechile cântece populare: “În rădvanul boieresc/ Șade-un domn de neam grecesc/ În veșmânt de beizadea;/ Să mi te încrunți din șa/ Și să-l agrăiești să stea.” Balada e un pretext de a gusta cuvintele vechi (a agrăi) ale unor baladiști ce nu fug de argoul balcanic al limbii. Într-o prozopoemă eladescă, omagiază misiunea scriitorului invocând pe Bălcescu (amant al Patriei), pe Heliade (vulcanicul vates) pe Cantemir (elevatul european), pe Eminescu (demiurgul cosmogoniilor), pe Maiorescu (magnificul magistru) etc...
În “Cărț i poștale”, poetul e și nițel Eminescu, are și ceva din plictisul bacovian, dar cu efecte sobre, pline de frumusețe: “Sus, lângă Turnul Alb e gri,/ E rece, vânt și ud./ Jos, cerul Tâmpei se-nnegri/ Și nu există Sud./ Brașovul fără tine-i mort,/ E sumbru, rău, urât./ Biserici negre-n suflet port/ Și orgi dogite-n gât./ Contemplu-n cimitirul grec/ Un nume brâncovean./ Și-aș vrea să plec, nu pot să trec,/ Și te aștept în van./ N-am să revin, n-ai să revii:/ Munți mici, munți mici și triști.../ Nu mai există oameni vii:/ Tu singură exiști.”
Livrescul lui Romulus Vulpescu este extrem de convingător: cărțile și autorii sunt pasiunea lui totală și autorii, invocați cum numai el știe, produc efecte magice: “Apollinaire, Apollinaire,/ Villon, Villon...ce gol imens!/ Pisc Barbu, patimă, arteră/ Cronometrând o altă eră,/ Clepsidră veacului, și sens.” Autobiografia poetului se păstrează într-un spațiu imaginar și acoperă cu spumele ei superbe, realitatea: “Un timp romantic, revolut,/ Adolescența cu săruturi,/ Strivită de un ev cu scuturi;/ Surâsul strâmb luat recrut,/ Vasal de sânge și tributuri,/ Evocă Evul în auz/ Balade, epopei canzone,/ Istorii ale altor zone/ Pe care astăzi le refuz;/ Procesiuni pentru madone.”
Un text sentimental decupat dintr-o extraordinară sensibilitate poetică, recompus într-un “Sonet de toamnă”, ne amintește de Ion Pillat: “Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu nevroze:/ Amurgul ofilit verlainiza-n decor/ În tonuri violete de simbolism minor;/ Îmbălsămau odaia murinde tuberoze./ Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu imagini,/ Neliniști primitive și ceți ai distilat,/ Foiletând în cartea poetului Pillat/ Antologii de frunze, la pluvioase pagini.” Romulus Vulpescu a și tradus din Villon, din Shakespeare, din Dante, din Rabelais, din Alfred Jarry.
Aș încheia trecerea mea sumară prin opera lui Romulus Vulpescu cu un “Testament” scris cu tristețe, care parcă e un cântec de lebădă, prevestind, peste timp, moartea lui: “Cu fiecare zi ce trece/ Îmbătrânesc și scad și pier:/ Simt fiecare ceas de fier,/ Și aerul îl simt mai rece./ Cu fiecare zi mai sper/ Că juventutea n-o să-mi sece./ Încep, din ce în ce mai des,/ S-aud în fiecare noapte/ Cum pică fire de păr coapte,/ Cum cercuri noi la unghii ies,/ Cum lucrurile-n jur, cu șoapte,/ Se pregătesc pentru deces./ Ferestrele se-nchid încet/ Și ușile se bat în cuie./ Tot universul meu se-ncuie:/ Nu pot solii să mai trimet.../ Un soare negru-n cer îmi suie -/ Sigil pe ultimul decret./ În pat e pururea mai frig./ Mi se destinde mâna dreaptă./ Înaltă, doamna mea așteaptă/ Coroana morții s-o câștig./ Afară câinele, la treaptă/ Presimte pentru ce nu-l strig./ Aș vrea s-amân o clipă data,/ Înțepenit să nu mă las./ Mă tem de timpul gol rămas./ Ceremonia este gata:/ Arătătoarele pe ceas/ Le simt tăindu-mi beregata.”
