La Copăceni, județul Bălți, Basarabia, s-a născut Adrian Păunescu, poet, publicist și om politic român.
Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, județul Bălți, România, astăzi în Republica Moldova d. 5 noiembrie 2010, București) autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român. Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeți români contemporani. Deși născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu s-a refugiat în județul Dolj, cu familia, după revenirea sovieticilor în 1944. A debutat ca poet în 1960.
Din 1973, conduce Cenaclul “Flacăra” și revistele, pe care le-a înființat, care au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România, datorită combinației de idei de stânga, de inspirație occidentală și de naționalism. Mulți artiști pe care autoritățile comuniste îi puteau considera “subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu, prin Cenaclul Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești, din iunie 1985.
LUCREAZĂ, ȚARĂ!
Ia mătura și-mbracă-ți salopeta,
S-a rezolvat un loc și pentru tine,
Dar vezi și tu, fă-ți datoria bine,
Respectă continentul și planeta.
E bună munca necalificată,
Stai în genunchi și șterge la podele,
Ești norocoasă că, în vremuri grele,
Ai un servici și loc pe-un ștat de plată.
Ia cârpa și ligheanul! Și la treabă!
E vremea ta, să te afirmi afară,
Fii liniștită și lucrează, Țară,
Trudește cu migală și cu grabă!
E șansa ta că-n lumea asta mare,
Ai locul tău frumos, de servitoare!
poezie celebră de Adrian Păunescu din Tragedia națională (1997)
Nimeni și nimic nu va putea șterge amintirea omului, poetului din inimile noastre. A fost un liant pentru sufletele noastre. A fost scânteia care ne-a aprins sufletele, conștiința, a fost un vizionar, un om ale cărui versuri au atins puncte sensibile, au rezonat cu visele, dorințele, bucuriile și durerile noastre. Adrian Păunescu a învins timpul. Este actual, mai actual ca niciodată, este prezent. Adrian Păunescu a scris cu sufletul. El nu este o amintire, ci o prezență spirituală care ne însoțește mereu prin sentimentele lui care au luat forma cuvintelor, forma versurilor scrise de el. Moștenirea lui e mare, e grea, e valoroasă. Fiecare carte, fiecare poezie, fiecare vers scris de Adrian Păunescu sunt parte din istoria noastră spirituală și culturală.
Maestre, trupul vi s-a întors la ceea din ce a fost plămădit, dar sufletul dumneavoastră trăiește prin ceea ce ați creat, ați împărtășit cu noi și ne-ați lăsat moștenire! Nu mai putem să vă spunem La mulți ani, dar vă putem spune Mulțumim! (A.D.)
ROMÂNIA, ULTIMUL BAL - ADRIAN PĂUNESCU
În loc să fim o țară numai frați,
Simțim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viața noastră, blestemați
S-ajungem chiriași la noi în țară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.
Trăim același tragic simțământ,
Sub politicieni și sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Și suntem de prisos și nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la toți,
Că nu ne-au chinuit destul în viață,
Și ne conduc niște fanarioți,
Ce pe cei mici trădarea îi învață.
Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că ești din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în țara noastră slugi
Și suntem cerșetori la noi acasă?
Și vii, și morți, amestecați, acum,
Dispuși să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-pușii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-și schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim și limba noastră-n altă limbă.
Și-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie și de grindeni
Și este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.
Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Și toți în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
ULTIMA POEZIE A LUI ADRIAN PĂUNESCU
DE LA UN CARDIAC, CORDIAL
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanță revenind,
Cu cine știe ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtați-vă de grijă, frații mei,
Păziți-vă și inima, și gândul,
De nu doriți să vină anii grei,
Spitalul de urgență implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se știe,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanție.
Vă văd pe toți mai buni și mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viața, încă niște ani
Și țării mele minima dreptate.
poezie celebră de Adrian Păunescu (31 octombrie 2010)
“Și-a cumpărat o mobilă dintr-un lemn atât de scump, încât săracul n-a mai avut bani și pentru cărți. “
ADRIAN PĂUNESCU în “Istoria unei secunde”
