CLOPOTE DIN TOATĂ LUMEA VOR RĂSUNA!

An de an, în ziua de 22 iulie, la ora 12, bat clopote ale bisericilor catolice din întreaga lume civilizată, amintind strălucita victorie de la Belgrad, din 1456, a lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

În acea perioadă, Belgradul era considerat “cheia regatului Ungariei”, reprezentând o poziţie strategică pe harta luptelor militare în scopuri politice. După cucerirea Constantinopolului (în 1453), sultanul Mehmed al II-lea (Mahomed II-lea) a lichidat ultimele rezistenţe ale Imperiului Bizantin, otomanii devenind stăpânii Bosforului, iar apoi ai Mării Egee şi ai Mării Negre. Aşa se face că, un an mai târziu, au invadat Serbia, cucerind cetatea Ostroviţa şi jefuind tezaurul.”Flota otomană s-a regrupat pe Dunăre, la Vidin, iar mobilizarea armatei ungare a avut loc în aprilie 1456. Iancu de Hunedoara a cerut ajutor extern şi a trimis 5.000 de mercenari la Belgrad, pentru a apăra poarta spre Ungaria, susţinând, totodată, în Muntenia, venirea la domnie a lui Vlad Ţepeş, în locul lui Vladislav al II-lea. Experimentat în luptele cu turcii, Ioan (Ion) Huniade (Iancu de Hunedoara), voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei, din neamul şi dinastia Corvineştilor, întăreşte garnizoana oraşului, o pune sub comanda cumnatului său, Mihail Szilagyi, şi aprovizionează armata cu toate cele necesare. Adună 20.000 ostaşi: trupe ungare, transilvănene şi mercenari. În susţinerea armatei sale, vor veni şi 27.000 - 28.000 de pedeştri din rândurile cruciaţilor călugărului - ostaş Giovanni Capistrano. Tabăra sultanului Mehmed al II-lea, Cuceritorul, avea însă 100.000 oameni.

Bătălia de la Belgrad nu a durat mult. Datorită ingeniozităţii comandantului român, turcii au dat bir cu fugiţii, lăsând în urma lor o pradă uriaşă. Vestea înfrângerii grozavului comandant turc a produs un val imens de bucurie şi de speranţă în întreaga Europă, înspăimântată de o eventuală cucerire a porţilor ei de către turci, care ar fi schimbat pentru totdeauna harta politică şi administrativă a “bătrânului continent”.

La 4 iulie 1456, sultanul Mehmed al II-lea începuse asediul Belgradului, prin bombardarea fortificaţiilor, iar flota otomană de 60 galere şi 150 nave mici a blocat aprovizionarea cetăţii de pe Dunăre. “Din ordinul lui Iancu, flota creştină a atacat din două direcţii flota otomană, la 14 iulie, cu 240 de nave, silind-o să scoată blocada cetăţii pe Dunăre. Concomitent nu înceta bombardamentul terestru al cetăţii, iar asediaţii răspundeau cu săgeţi şi foc de artilerie. Asaltul general al cetăţii Belgrad a avut loc în după-amiaza zilei de 21 iulie 1456, otomanii pătrunzând de două ori în oraş, dar de fiecare dată fiind respinşi. La a treia încercare, ienicerii otomani au fost din nou respinşi de trupele lui Giovanni Capistrano, amplasate pe podul ce asigura intrarea în cetate. Cruciaţii nou veniţi de pe Dunăre au întărit garnizoana cetăţii. La 22 iulie, tabăra creştină dezlănţuie un atac general, artileria turcă fiind repede capturată, însuşi sultanul fiind rănit. Iancu de Hunedoara a folosit iscusit artileria recent capturată de la otomani, care, la 23 iulie, se retrag părăsindu-şi tabăra.”

Faptele de vitejie şi de eroism ale comandantului român nu mai atinseseră niciodată asemenea culmi, iar recunoaşterea supremă a venit din partea Papei Calixt al III-lea, care l-a numit “Atletul cel mai puternic - unic - al lui Hristos”.

În cinstea acestei glorioase victorii, până în zilele noastre, în toate bisericile catolice, la ora 12, se trag clopotele, omagiindu-l pe marele comandant militar care a salvat atunci Creştinătatea.

Din nefericire, însă, “Bucuria tuturor fu de scurtă durată. În fond, «atletul cel mai puternic al lui Hristos» nu era decât un om, un om supus greşelilor, dar şi bolilor. În acea perioadă, Moartea Neagră, ciuma, umbla printre oameni, arzându-i cu răsuflarea sa grea, aducătoare de moarte. O asemenea boală necruţătoare nu făcea concesii şi nu ţinea cont de statutul social al celor pe care îi alegea. În decursul câtorva luni, bucuria s-a transformat în tristeţe, iar locul culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. În data de 11 august 1456, Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun (Serbia), fiind plâns de întreaga sa armată, pe care o comandase cu atâta pricepere. După dorinţa sa, este înmormântat la Catedrala Alba-Iulia, alături de fratele său. Un omagiu pe măsura vieţii pe care o lăsase în urmă comandantul român, scrie Ioan de Capistrano, un călugăr-ostaş care luptase alături de el: «A căzut coroana regatului; s-a stins lumina lumii»“.

Trebuie precizat că Iancu de Hunedoara se numea, de fapt, Ioan, dar a devenit Iancu pentru a evita confuzia de nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara, şi că, din păcate, nobila sa familie reprezintă unul dintre cele mai grăitoare exemple ale asimilării elementelor româneşti de către alte culturi.

Descendenţa românească a Corvineştilor este, pentru istoricii români, mai presus de orice îndoială. Tatăl lui Iancu era Voicu, care era, la rândul său, fiul lui Şerb. Vitejia este o trăsătură de caracter gravată în tiparul ADN al Corvineştilor. Voicu (tatăl lui Iancu) primeşte, în anul 1409, de la regele Sigismund, domeniul regal al Hunedoarei, ca “răsplată pentru «strălucitele sale merite». Acest mic teritoriu este doar primul dintre cele care vor intra, în anii următori, în posesia familiei. Data de naştere a viitorului mare om politic şi de arme este incertă, însă documentele istorice indică anul 1386 ca fiind anul naşterii lui Ioan sau Iancu. Deşi acesta nu apare în clar, ea poate fi dedusă din descrierea faptelor şi campaniilor acestuia. Astfel, între anii 1431-1432, îl aflăm în subordinea Episcopului de Zagreb, având în comanda sa 12 călăreţi.” Îşi desăvârşeşte cunoştinţele tehnice militare, timp de doi ani, în Italia, sub comanda ducelui Filip de Milano. Se reîntoarce în ţară, iar “în 1435 primeşte din partea Împăratului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat, din Banat, ca o garanţie pentru suma de 1.500 de florini pe care o împrumutase regelui. Trei ani mai târziu, Iancu devine Ban de Severin. Situaţia materială înfloritoare a familiei îi permitea să-şi împrumute conducătorii, avizi de fonduri pentru susţinerea materială a luptelor în care erau angajaţi. Astfel încât, în 1439, îl găsim pe noul rege, Albert, dator celor doi fraţi, Iancu şi Ioan, cu 2.757 de florini, reprezentând cheltuielile făcute cu apărarea cetăţilor Severin, Gureni, Orsova şi Mehadia. Drept garanţie pentru aceste sume mari, ei primesc în custodie alte târguri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le investesc în echipamentul militar şi în costurile de expediţie, cei doi primesc zălog districtul Icuş din Timişoara, târgul Marginea şi alte donaţii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei şi domeniul Bosar din Banat, împreună cu toate satele şi veniturile sale. Această ultimă donaţie este o răsplată şi un semn de apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovadă în timpul luptelor cu turcii din Muntenia. În 1441, regele face o nouă donaţie, de data aceasta numai lui Iancu, prin care îi revine târgul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot în acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei şi comite de Timişoara. Va păşi pe cea mai înaltă treaptă ierarhică, abia cinci ani mai târziu, în 1446, când moartea regelui Vladislav (pe câmpul de luptă) îl va propulsa în funcţia de guvernator al Ungariei, ales la data de 5 iunie. Personalitate chibzuită, Iancu de Hunedoara îşi dă demisia din această funcţie, şase ani mai târziu, din cauza aceloraşi nobili care îi propuseseră scaunul. Regele care a urmat, Ladislau Postumul, nu poate închide ochii în faţa meritelor acestui nobil român, prin urmare, îi oferă, în semn de recunoştinţă pentru meritele sale şi serviciile pe care le adusese statului maghiar, oraşul şi districtul Bistriţei, precum şi demnitatea de comite perpetuu al Bistriţei. Tot ca o încoronare a faptelor sale meritorii, regele Ladislau hotărăşte ca la blazonul Corvineştilor să se adauge, pe lângă corbul cu un inel în cioc (de unde şi numele familiei), şi stema unui leu în picioare, ţinând o coroană de aur, un simbol al vitejiei familiei şi o încununare a serviciilor aduse statului. Un an mai târziu, i se întăreşte posesiunea unor cetăţi şi districte şi primeşte titlul de căpitan suprem al armatei ungureşti. După cum indică documentele vremii, niciunul dintre contemporanii săi nu era mai vrednic să poarte acest titlu în timpul neostoitelor lupte cu armatele turceşti conduse de Mahomed al II-lea.

De altfel, îndelungata problemă turcească l-a ţinut ocupat pe Iancu de Hunedoara, pentru mai bine de două decenii. Însă, nu întotdeauna sorţii s-au arătat de partea marelui comandant. În 1444, armata lui Iancu este înfrântă, iar regele Vladislav este ucis pe câmpul de luptă. Peste trei ani, armata ungară reia ofensiva de alungare a turcilor din Europa şi de cucerire a Constantinopolului, însă cu aceleaşi rezultate.

Cum spuneam, ADN-ul vitejiei este înscris pe blazonul Corvineştilor. Iancu de Hunedoara s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, o femeie din mică nobilime ardeleană, cu care a avut doi copii: Ladislau şi Matei. “Deşi ambii fraţi calcă pe urmele tatălui lor, cariera lui Ladislau va fi de scurtă durată. În urma unui complot care viza îndepărtarea definitivă a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi urmaşi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemaţi la curte. În loc să fie primiţi ca nişte oaspeţi de seamă, cei doi fraţi sunt încarceraţi. Ladislau este ucis, însă Matei scapă ca urmare a mişcărilor populare de revoltă împotriva regelui. Tronul rămâne vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase alături de el în multe războaie contra turcilor, rămâne vigilent şi doreşte să îşi aducă nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a fost că, în anul 1458, Matei Corvin, în vârstă de numai 15 ani, a fost ales în fruntea Ungariei. Parcă, fără a înşela aşteptările tatălui său, acesta are o domnie echilibrată şi îndelungată (până în 1490), în timpul căreia Ungaria cunoaşte una dintre cele mai mari înfloriri culturale”.

Din păcate, acest capitol aparţine de drept istoriei Ungariei, şi mai puţin celei româneşti. Să reţinem, însă, esenţialul: joi, 22 iulie, la ora 12, clopotele bisericilor catolice din toată lumea vor răsuna în memoria românului Iancu (Ioan Corvin) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, “Atletul cel mai puternic - unic - al lui Hristos”.

(Surse: Adrian Nicolae, “Corvineştii - o dinastie strălucitoare”, Referiri la relaţiile Ţării Româneşti cu Huniazii şi Corvineştii în “Ţara Românească în secolele XIV-XV”, Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1973, Wikipedia)

Lasă un comentariu