IN MEMORIAM, POETUL VASILE VOICULESCU (N. 27 NOV.1884 - M. 26 APR.1963)

“Mi-am făurit o bătrânețe bravă,

Cu părul alb ca fundalul unui teag,(…)

Mă sprijin în condei ca în toiag.”

(V. Voiculescu)

Din sumara sa biografie aflăm că a plecat din această lume în urmă cu 58 de ani; că provenea dintr-o familie de țărani din așezarea buzoiană Pârscov; că își încheia studiile liceale la Colegiul “Gheorghe Lazăr” din București; că susținea cu succes examenul de admitere la Facultatea de Litere bucureșteană, dar pe care, după doi ani de studii, o abandonează în favoarea celei de medicină umană din capitală.

Viitorul poet de mare talent și de o fină inspirație patriotică este influențat benefic, în principal, de lectura creației lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță și George Coșbuc. Lirica sa, din perioada interbelică, se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. În acest context, abordează, cu predilecție, teme precum Nașterea Domnului, Venirea Magilor, Răstignirea, Moartea și Învierea Mântuitorului. Ca urmare, nu-i de mirare că va fonda Asociația Tineretului Ortodox, cea care își desfășoară activitatea, cu succes, până în zilele noastre și în toate teritoriile locuite de români. Purtat prin tribunale, din te miri ce pricini și învinuiri, inclusiv cele religioase și politice-protestatare, spre sfârșitul vieții face față tot mai greu numeroaselor anchete și arestări, precum și deselor epurări din serviciul public medical. Ca urmare, i se agravează vechea și persistenta boală de TBC vertebral, iar după câteva spitalizări nereușite cere să fie externat și moare la București, în noaptea de 25 spre 26 aprilie a anului 1963.

Abia într-un târziu, istoria literară a scrisului românesc îi va consemna valoarea și prolifica creație poetică, în vreme ce noi încercăm (în premieră gazetărească sibiană) să-i cinstim amintirea, prin reproducerea câtorva fragmente din cele mai reprezentative stihuri patriotice ale sale: “…Amurgul uriașă-i icoană bizantină/O spânzură pe-ntregul perete spart al țării./Gol șiroind de sânge, de visuri și lumină,/Stă răstignit Ardealul pe crucea-ntunecării.” (Amurg ardelenesc, 1940, București); “…Regească cetate de veci a Unirii/Pecetie pusă pe Ardealul hrisov,/Tu matcă a jerfei stindar dezrobirii,/Este scaun dreptății, cea far de istov./În tine rodește de-a pururi în sânge,/Ce-n cazne vărsară cristoșii iobagi,/Năprasnică roată destinul ni-l frânge,/O, Iulie-Albă odraslele-ți strânge:/Zbucni-va-nvierea hotarelor dragi” (Albei-Iulii, 1941); “Deprins de veci cu nori și vijelie/Stă pururi tainic muntele de stâncă./Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie/Șuvoaie rod și ape iuți mănâncă! (…) O, țara mea, tu, culme-ncremenită,/De-atâta sânge roasăși brăzdată,/Azi din adâncuri, grea și neclintită,/Te-nalți în slăvi mai sus ca niciodată!” (Țării mele).

Lasă un comentariu