Deși nevoia de conducere și de organizare a societății moderne a impus pe scena politică, în ultimele secole, partidele, ca instrumente ale acestor cerințe, suntem de părere că omenirea n-a găsit încă, sau poate nici nu s-a străduit să găsească, soluții mai adecvate acestui imperativ. De ce? Pentru că, în vreme ce regalitatea era considerată o emanație divină, partidele politice sunt niște entități private, adică grupuri organizate de oameni, care se angajează, la început mai serios, iar apoi mai mult formal, ca în vremurile noastre, în această misiune nobilă de a conduce o țară, un popor, spre pace și prosperitate, și care solicită, prin vot, acordul populației. Desigur, pentru o asemenea învestire la vârful piramidei este nevoie de un statut, dar și de un program de guvernare, care trebuie aduse la cunoștința electoratului, pentru ca acesta să poată discerne grâul de neghină.
Aceasta este partea romantică a mecanismului electoral. Pe baza a ceea ce stă scris și afirmă candidații în cadrul campaniilor electorale, oamenii decid, și aleg în ultimă instanță, așteptând ca, în scurt timp, promisiunile să devină realitate. Aici însă lucrurile se schimbă. Cei ajunși la putere, în vârful piramidei, devin, în scurtă vreme, amnezici, adică se fac că uită (apropo: ați mai văzut la față vreun deputat pe care l-ați votat?), chiar schimbă macazul, adică foaia, trecând la planul B, dând guvernării orientarea pe care ei și-o doresc de multă vreme, chiar de la începutul aderării și înscrierii în partid, dar amânată, până la momentul trecerii prin furcile caudine, adică câștigarea alegerilor. Despre ce este vorba nu este greu de ghicit. Oamenii aceștia care intră sub focul de artilerie al electoratului nu o fac de flori de măr, ci cu un scop precis, de a avea acces la resursele, materiale și de putere ale societății, pentru a și le însuși în scop personal sau în favoarea grupului politic de care aparțin, mimând, de ochii lumi, pentru a fi crezuți, că ceea ce fac ei este în interesul celor mulți, și, ca atare, ei își merită răsplata pentru acest sacrificiu. Răsplată care nu se lasă așteptată atât prin funcțiile de decizie majoră pe care le ocupă în structura societății, dar și prin salariile și indemnizațiile, și, apoi, pensiile sfidătoare de care beneficiază. Dacă ar fi să facem un sondaj asupra numărului de bogați pe categoriile de ocupație, de departe cei mai numeroși provin din sfera instituțiilor statului, partidelor politice.
Pentru a dovedi această afirmație este suficient să privim retrospectiv la ceea ce se întâmplă în țara noastră, din 1989 încoace, la faliile create în societate, tocmai de către aceste partide care, s-au perindat la putere și care fiecare în parte și toate la un loc, au promis românilor nu numai marea cu sarea, dar și o țară în care va curge lapte și miere. Este adevărat, nu ne putem plânge, avem de toate, dar produse nu de către noi, ci de străini, sau produse de românii noștri, dar pe moșiile altora, pe care pentru a le avea plătim scump și îndesat, cu bani de împrumut, întrucât creditori se află pe toate gardurile.
Dacă aș fi întrebat care din partidele care s-au perindat la cârma României, în ultima jumătate de secol, și-au făcut cel mai bine datoria față de țară și popor, eu aș nominaliza fără nicio reținere, Partidul Comunist, care, cu toate metehnele sale, pe care uneori le exagerăm, ceea ce promitea, și făcea. Și trebuie să recunoaștem că a și făcut! Tocmai aici este buba. Actualele partide de pe scena politică a țării, fie că se numesc de stânga sau de dreapta, de centru, centru-stânga, centru-dreapta (vedeți câte culoare?), liberale, social-democrate, tradiționaliste, naționaliste, moderniste, europeniste etc., au promis nerușinat de mult, în acești 30 de ani, în campaniile lor electorale, ca apoi să nu facă nimic pentru țară, ea rămânând mereu la coada Europei, românii ocupând primul loc în topul sărăciei.
Personal, am crezut mult în eficacitatea pluripartidismului, a existenței mai multor partide pe eșichierul politic al unei țări, contând pe faptul că orice competiție duce la ceva bun. Greșeală gravă, pentru că toate sunt o apă și un pământ. Că se numesc ele liberale sau, social-democrate etc., care se rotesc periodic la cârma țării, niciunul nu se ridică, cu competența, deasupra meschinăriilor. Așa s-a întâmplat mai anii trecuți cu partidul Social-Democrat al lui Liviu Dragnea, așa se întâmplă cu partidul liberal al lui Ludovic Orban, dar și cu acoliții lor. Guvernările, atât ale Partidului Social Democrat, cât și ale Partidului Liberal, împreună cu întreaga lor coaliție, au fost și sunt o rușine atât pentru ei, cât și pentru țară. Abuzurile săvârșite de liderul PSD și nesancționate de organele de conducere, la momentul potrivit, constituie dovada slabei calități a membrilor acestui partid, îndeosebi a celor din conducere, care, de dragul funcției și a sinecurilor, au preferat să închidă ochii în fața liderului, obligând, în cele din urmă, intervenția instanței pentru a pune capăt acestui parcurs. Același lucru se pare că e pe cale să se petreacă cu liberalii, aflați în prag de alegeri. Greșelile și abuzurile lui Ludovic Orban par a fi taxate de nimeni altul, decât de omul de lângă el, Florin Cîțu, șeful Guvernului (și el o figură dubioasă, datorită grandomaniei afișate în privința mersului economiei), dar și de maniera în care aceștia poartă dialogul, atacurile sub centură, sunt de notorietatea celor de la ușa cortului, fapt care denotă, de asemenea, nivelul primar la care se poartă aceste confruntări, care nu numai că nu fac bine imaginii partidului lor, ca ,,cetățeni de onoare ai țării”, dar și guvernării în sine, lăsată pe seama celorlalți: USR-PLUS și UDMR, care nici ei nu sunt ușă de biserică.
Înțelegem că lupta pentru putere incumbă confruntarea, dar important este cum se realizează ea și cu ce mijloace. Ori, din moment ce majoritatea dialogului are, ca substanță, atacul reciproc la persoană, înseamnă că avem o problemă cu filosofia lor de viață și cu profilul lor moral, mergând până la cei șapte ani de acasă. Și atunci, întrebarea care se pune este ce caută în fruntea unui partid și a țării, oameni cu o asemenea conduită? În politica noastră dâmbovițeană, aceeași ca și cu trei decenii în urmă, dacă nu chiar mai proastă, se vede, nu prea au loc oameni onești, integri moral și profesional, care, cu toate avantajele de care s-ar putea bucura, refuză ofertele de acest gen. Nu pentru că nu le-ar surâde dar, în acel mediu infect, șansa lor de afirmare ar fi zero.
Plecând de la starea de fapt, deloc onorabilă, cu privire la calitatea umană îndoielnică a membrilor majorității partidelor, credem că s-ar impune, cu necesitate, realizarea unui filtru mai riguros pentru selectarea acestora, după niște principii morale, intelectuale și juridice solide, iar în cazul celor din vârful piramidei, un examen psihologic și psihiatru ar fi foarte potrivit. Altfel, vedeți ceea ce se întâmplă, iar lucrul acesta ne privește pe noi, toți.
