George Aninoșanu a postat recent, pe pagina sa de socializare, un articol pe care-l prezentăm în cele ce urmează: “Visul lui Brătianu, o super-Românie!
În anul 1919, la Conferința de Pace de la Paris, Guvernul Român, în frunte cu I. C. Brătianu, nu a mers cu mâna goală, ci cu numeroase hărți ale noului stat românesc, decis la Alba Iulia, Cernăuți și Chișinău, iar pe deasupra, ca să demonstreze temeinicia noilor granițe ale României, Brătianu a pus pe masa Marilor Puteri mai multe reprezentări ale străvechiului ținut românesc, sau ale provinciilor românești, dintre care, cea a lui A. D. Atanasiu rămâne, poate, cea mai curajoasă încercare de cartografiere a acestui teritoriu vast, locuit de români și suprapus pe frontierele Daciei lui Burebista. Conform lui Anastasiu și dorinței lui Brătianu, iată, țara, conform anexei, pe care conducătorii României de după Primul Război Mondial o doreau înfăptuită și recunoscută, peste cele deja hotărâte de locuitorii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Pe baza acesteia, ar fi rezultat un stat de vreo 400.000 de kilometri pătrați, undeva, ca suprafață între Polonia și Ucraina de astăzi.
Ne-am fi aflat, așadar, în cel mai îndepărtat punct al graniței noastre spre vest, adică, spre Ungaria, până la râul Tisa și la Solnoca, la circa 100 de km de Budapesta. În zona Banatului, frontiera românească ar fi trecut la câțiva pași de Belgrad, până pe malul stâng al fluviului Dunărea. Însă, această apă străveche ne-ar fi împiedicat să luăm mai mult din sud, de la vecinii noștri, la granița cu Bulgaria, dar de la Rusciuc, înspre sud-est, treburile se schimbau nițel, pentru că România ar fi revendicat, până la Varna, tot teritoriul suplimentar Cadrilaterului. Spre nord, Maramureșul s-ar fi completat cu un alt ținut, parte componentă a Galiției, inclusiv Pocuția, pe care se băteau vechii voievozi ai Moldovei și ar fi ajuns până aproape de orașul Liov. Înspre Bucovina, pretindeam o margine suplimentară, luată din Podolia, inclusiv cu cetatea veche de la Hotin, a lui Ștefan cel Mare, până aproape de Kamenița. Înspre est, granița cu prietenii noștri ar fi urmat traseul legendarului râu Nistru. Dar, de la Râbnița, o linie piezișă ar fi trecut de partea României tot litoralul Mării Negre, de la vest de Odessa și până aproape de marginea Peninsulei Crimeea. Astfel, ar fi rezultat o Românie de peste 400.000 de km pătrați, cu vreo treizeci de milioane de locuitori. Dar ar fi fost, oare, posibilă o astfel de super Românie?! Puțin probabil, pentru că nici România Mare nu a dăinuit prea mult. În anul 1940, după cum știm cu toții, petrecându-se dramaticele amputări teritoriale care i-au îngrozit pe români, mai ales pentru că ne-au arătat adevăratul curaj și puterea reală, dar și totala lipsă de intuiție! Ne-am retras de peste tot, fără să tragem un cartuș, de frică să nu fim ocupați cu totul, deși, și acest lucru l-a spus distinsul Djuvara, dacă rezistam în lupta cu colosul URSS, măcar o săptămână, însăși Germania ne-ar fi ajutat, deoarece nu admitea ca sovieticii să pună mâna pe resursele de petrol de pe Valea Prahovei. Și, susține tot Djuvara, planul lui Hitler de a ataca statul bolșevic rusesc nu era vreun mare secret. Promisese acest lucru încă de când a scris Mein Kampf (Lupta mea), așa că, rușii n-ar fi avut ce să facă în teritoriul românesc. Poate ocupau tot Basarabia și Bucovina, poate chiar mai puțin, întrucât curajul țărișoarei noastre le-ar fi dat de gândit. Și, mai ales, le-ar fi dat de gândit intervenția germană de partea României, contrar clauzei secrete din cadrul pactului Ribbentrop-Molotov. Revenind la super-România visată de Brătianu, cu cei peste 400.000 de kilometri pătrați, cu greu s-ar fi descurcat guvernele noastre din toate timpurile, acestea dirijând cu dificultate și cei 240.000 de kilometri pătrați, cât are țara noastră în prezent, în sensul că, nici măcar în epoca contemporană, nici măcar în ultimele decenii, când posibilitățile noilor vremuri au fost altele, nu avem autostrăzi suficiente, căi ferate de viteză, turism la potențialul optim, viziune economică etc. Așa că, în urmă cu 102 ani, când la întâlnirea Marilor Puteri s-a decis cât trebuie să aibă România Mare, degeaba a albit marele Brătianu când a văzut cum taie decidenții, de la masa tratativelor de pace, din România, cea super-mare, pe care și-o dorea înfăptuită conform hărții alăturate. Și, dacă ar fi apucat anul 1940, probabil că n-ar fi putut trece peste momentul greu al rapturilor teritoriale din trupul României. Liderii mondiali au și explicat de ce au ajuns la o astfel de concluzie, adică, la dimensiunea și granițele României interbelice, și anume: românii i-au supărat rău pe unguri, atunci când țara lor a fost redusă în proporție de două treimi, cu preponderență în favoarea noastră, nici cu bulgarii nu prea aveam ochi buni de când le-am anexat Cadrilaterul, după pacea din 1913, iar în ceea ce privește Rusia sau URSS, era clar ce animozitate domnea între ei și noi, de când Basarabia și Bucovina se alipiseră României, stricându-se astfel buna tradiție a Imperiului de la răsărit de a-și adăuga noi cuceriri, în fiecare secol, așa cum le-a lăsat ordin, prin testament, țarul lor, Petru cel Mare. Așadar, România era înconjurată numai de dușmani, așa că, dacă mai luam și din Serbia, tot Banatul până la Belgrad, era clar ce nou prieten câștigam și în această zonă. Așa, de bine, de rău, cu Iugoslavia ne-am înțeles mulțumitor, fiind chiar recunoscută de toată lumea prietenia dintre cele două țări. România visată de Brătianu a fost doar un miraj, așa cum o utopie a fost și regimul comunist, însă ambele situații ne-au arătat o posibilă Românie, altfel, din păcate, la fel de nefericită”. Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale. Sursa: ziaruldevrancea.ro
