POLITICA, O PROFESIE VOCAȚIONALĂ

Dacă în articolul anterior, semnalam, stimați cititori, că politica nu trebuie privită ca pe o aventură și nici politicienii ca pe niște aventurieri, în prezentul articol voi evidenția câteva aspecte ce țin de natura profesională și vocațională a acestei activități, circumscrise în psihoprofesiograma politicianului profesionist. Mă voi referi la comentariul făcut, în acest sens, de Max Weber, în cartea sa de referință “Politica, o vocație și o profesie” (apărută în anul 1919), care încearcă să schimbe binecunoscutul principiu politic machiavelic, exprimat în lucrarea sa de referință “Principele”. Lucrare, în care Machiavelli promovează teoria politicii realiste, după care în politică dictează interesele și puterea și nu considerațiile de ordin moral, negând astfel relația de cauzalitate dintre politică și acești factori psiho-morali. Printre cei care reactivează rolul acestor factori în politică. se regăsește și sociologul citat, chiar supraestimându-i în raport cu autorul Principelui.

Analizând raportul dintre etică și politică, care de cele mai multe ori și în cele mai multe regimuri politice și forme de guvernământ lipsește, sociologul citat susținea că politicienii de profesie se pot ghida după două tipuri de etică: “etica convingerilor” și “etica responsabilităților”. Prima formă îi caracterizează pe acei politicieni care consideră că responsabilitatea faptelor proprii nu le aparține, importantă fiind intensitatea cu care se urmărește un țel pozitiv de către aceștia, indiferent de mijloacele utilizate. Prin analogie cu principiul promovat de gânditorul italian menționat, se poate observa că această formă de exprimare etică corespunde în mare parte cu acel principiu promovat de Machiavelli, la care scopurile sunt scuzate și scuzabile de mijloace, indiferent de natura și consecințele induse de aceste mijloacele utilizate. Cea de-a doua formă - etica responsabilității este proprie politicienilor, care țin cont de urmările previzibile ale faptelor și deciziilor luate, fiind disociată și disociabilă de acel binecunoscut principiu machiavelic, astfel că etica mijloacelor ar trebui să primeze față de etica scopurilor. Prin această inversare, Max Weber a încercat să schimbe paradigma machiavelică și întregul machiavelism bazat pe pragmatism. Chiar dacă scopurile ar putea “scuza” pentru moment mijloacele utilizate (caz concret la noi fiind împrumuturile destinate “investițiilor”!?), poate fi întrezărită și “perversitatea efectelor” (R. Boudon), care, pe o perioadă îndelungată, vor crea disfuncționalități sistemice, implicit crize politice și morale. Trebuie cunoscut faptul că, până la Machiavelli, toți cei care aveau preocupări în acest domeniu socio-politic (despre politologie nu poate fi vorba), au considerat că există o relație de cauzalitate între “corectitudinea morală” și “legitimarea autorității politicianului”. Astfel, omul politic acționează prin prisma a trei componente care configurează acest status și rol al politicianului: legitimitatea (ceea ce e conform cu legea), autoritatea (ce conferă acestuia credibilitate și forță de convingere) și influența (specifică liderului politic), toate aceste calități presupunându-se cu necesitate. Din păcate, nu toți politicienii dispun de acești vectori profesionali, cei mai mulți confruntându-se cu abuzul de putere, abuz asociat cu corupția (puterea conducând la acest fenomen, în mod proporțional, după cum sublinia și lord Acton), mita, demagogia, ipocrizia, populismul, mitomania - minciuna, cleptomania electorală, fariseismul, carierismul, arivismul și mai ales clientelismul politic, precum și alte asemenea comportamente compromițătoare și contraindicate în acest domeniu de vârf al societății, atât de prezente și vizibile în politica românească.

Sociologul citat evidențiază principalele calități, pe care ar trebui să le îndeplinească un politician de profesie: pasiunea (exprimată prin devotamentul pentru o cauză nobilă, ceea ce se identifică cu dăruirea și vocația, politica fiind considerată de Weber o profesie vocațională); simțul responsabilității (care era considerat de sociologul citat, drept un “păcat capital” în politică. La aceste două calități, autorul la care m-am referit, mai adăuga simțul proporțiilor și intuiția, ultima considerând-o ca pe o însușire psihică determinantă, ce constă în “capacitate, forță sufletească și calm”. Calități necesare oricărui politician realist și responsabil, alături de cultura generală și politică, pe lângă alte domenii de specialitate conexe. Totodată, politica mai presupune și anumite aptitudini specifice, cum ar fi: aptitudinile manageriale, de organizare și conducere, capacitate previzionară - intuiție, predispoziție spre risc, promptitudine în luarea deciziilor, capacitate de convingere, de cooperare și de comunicare, atașament față de valorile grupului de apartenență, rezonanță afectivă ridicată și empatie (sunt recomandați ciclotimicii - cu încredere de sine și nu schizotimicii - introverții și neîncrezătorii). Sub raport temperamental, i-am recomanda pe sangvinici, întrucât comunică mai ușor, sunt mai adaptabili și mai integrabili social, dar și mai rezistenți la șocul unor situații imprevizibile, care în politică nu lipsesc. De asemenea, sunt recomandabili cei cu o atitudine pozitivă față de ocupația vremelnică de politician. Prin urmare, sunt contraindicați politicienii care privesc această ocupație doar prin prisma avantajelor, ca pe un mijloc, ocupația lor vremelnică fiind fundamentată pe vectorul “a avea” - a intereselor personale și de grup, și nu pe vectorul “a fi”, pe care sunt structurate interese colective și atitudini pozitive și constructive față de cei pe care îi reprezintă și, nu în ultimă instanță, față de profesia aleasă și față de societatea și poporul căruia acești demnitari îi aparțin.

Lasă un comentariu