Tulburătoare, enigmatică, seducătoare, tuberoza își deschide petalele după apusul soarelui, emanând o mireasmă intensă, amețitoare, de care parfumierii din întreaga lume profită din plin.
Originară din America de Sud, tuberoza face parte din familia Amaryllidaceae, având în spate o istorie de mii de ani, precum și nenumărate mituri și legende. Popoarele precolumbiene o cultivau pentru proprietățile ei tămăduitoare, cu scopul de a atenua oboseala călătorilor, dar și pentru a-și aromatiza băuturile preferate.
Utilizatorii principali ai tuberozei au fost aztecii, care au botezat-o omixochitl, sau “floare de os”, probabil datorită albului ei imaculat. Abia în jurul anului 1629, spaniolii împreună cu un misionar francez au adus planta în Europa: aici, tuberoza a făcut parte, secole de-a rândul, din faimoasele grădini lunare - adevărate paradisuri nocturne, cu flori albe și argintii, înflorind, toate, în timpul nopții: alături de tuberoză, iasomia de noapte, pelinul ș.a. reflectau și scoteau în evidență paloarea lunii, dar și tenul pur al doamnelor din epoca victoriană, când aceste grădini erau foarte răspândite.
Datorită trecutului său, tuberoza este considerată o floare a senzualității, imaginea ei fiind legată de cea a “femeii fatale”.
În Europa, în perioada Renașterii, fetelor le era categoric interzis să miroasă tuberoze, de teamă că aceste “flori ale păcatului” le-ar putea face să cadă în ispită sau le-ar putea inspira “gânduri necurate”. Aceeași interdicție a fost adoptată și în India - unde tuberoza, “ki rani”, înseamnă “curtezanul nopții” - întrucât se credea că mireasma intensă a florii ar putea induce o stare de emoție extremă, de care era greu de scăpat.
Tuberoza a devenit atât de celebră încât este menționată în unele dintre cele mai importante opere literare ale secolului
al XVIII-lea. Irlandezul Thomas Moore a numit-o “Stăpâna Nopții! Ea care, ca o mireasă, luminoasă și parfumată, se arată când soarele apune”, iar Percy Shelley, în The Sensitive Plant, a descris-o drept “cea mai dulce floare, grație parfumului pe care îl emană”. În zilele noastre, tuberoza este cultivată pe scară largă în Maroc, Franța, Africa de Sud, Insulele Comore, Hawaii, Antile, India și China.
Potrivit medicinei ayurvedice (sistemul de cunoștințe medicale indiene care provine din textele sacre ale Vedelor și ale cărui principii sunt valorificate în ceea ce astăzi numim terapii alternative, cf. wikipedia.org), tuberoza stimulează partea dreaptă a creierului, crescând capacitatea de a dezvolta sentimente și de a stimula creativitatea. Studii recente, printre altele, au confirmat puterea afrodisiacă a uleiului esențial de tuberoză, utilizat mai ales în aromaterapie pentru a reduce stresul și tensiunea și a relaxa creierul, mușchii și nervii. Mai mult, uleiul esențial de tuberoză pare să îmbunătățească circulația sângelui, cu un efect benefic asupra întregului organism, contribuind inclusiv la seninătatea minții și a inimii.
O ciudățenie: tuberoza înflorește noaptea, când culorile ei nu sunt vizibile. Prin urmare, pentru a atrage insectele polenizatoare, ea și celelalte flori albe (inclusiv iasomia, floarea de portocal, magnolia) au fost “nevoite” să recurgă la o adevărată stratagemă: emană un parfum atât de puternic încât poate fi perceput la mulți, mulți metri distanță. (surse - grazia.it/bellezza/profumi; carthusia.it /blog/post; foto - piante.it)
