Un scriitor japonez povestea ce i se întâmplase unui ofițer din țara lui, în timpul războiului din Manciuria. Militarul fusese capturat de sovietici și aruncat să moară de foame și de sete, în fundul unui puț, în beznă și în frig. Numai că, în toată deznădejdea aceea, o dată pe zi avea loc ceva minunat. Atunci când soarele se afla chiar deasupra, preț de câteva minute, Lumina pătrundea până în fundul puțului. Ofițerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de speranță. După câteva zile a fost salvat de camarazii săi și, deși nimeni nu se mai aștepta, a scăpat cu viață. Totuși, mulți ani după terminarea războiului, omul continua să își amintească de acel episod, cu nostalgie. Tocmai pentru că trăia în cea mai neagră disperare, raza aceea de Lumină reprezenta o injecție de fericire pentru el. Deși ofițerul a reușit să-și refacă viața după război, spunea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor minute când Lumina ajungea pe fundul puțului. Fericirea o pot percepe cu toată intensitatea doar cei care au avut și suișuri și coborâșuri. Cei care trăiesc călduț, navigând printre emoții moderate, probabil nu vor cunoaște adevărata esență a vieții.
