În anul 2021, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a Sântămăriei Mari, cum mai este cunoscută în conștiința poporului român dreptcredincios, s-au împlinit 307 ani de la săvârșirea martirajului Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și a sfetnicului Ianache. Întreaga suflare ortodoxă românească acordă o cinstire deosebită Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu și celor care împreună cu el au ales să primească haina sfântă a muceniciei, dându-și viața pentru credința creștină și pentru țară. Am socotit că sunt binevenite aceste câteva rânduri, care să constituie un moment de aducere aminte a jertfei dusă până la sacrificiu a brâncovenilor.
Istoria românilor este dominată, la sfârșitul veacului al XVII-lea și primele decenii ale celui următor, de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice și culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și ale sângeroaselor războaie care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor țării, el a reușit să se mențină în scaunul domnesc și să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european, precum și într-unul de luptă împotriva jugului otoman.
După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, așa a existat și una a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ea se deosebește însă de celelalte epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci.
Prin educația și prin formația lui politică, în care a continuat pe unchii săi, Șerban Cantacuzino și stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el însuși “împodobit cu învățătură”, a trăit din plin conștiința unității poporului român, indivizibil în întreg spațiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Țara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania și a căutat, în limitele posibilităților, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să mențină semi-autonomia Țării Românești, să apere naționalitatea românilor din Transilvania și să aibă relații cât mai strânse cu domnitorii de la Iași.
Prin inteligență, instrucție și intuiție politică, el a reușit să se strecoare prin toate greutățile și să afirme Țara Românească în politica europeană a vremii sale, dând un nou curs dezvoltării culturii românești. Cum s-a spus, epoca lui, deși este în multe privințe continuarea epocii lui Șerban Cantacuzino, “aduce totuși elemente noi de împrospătare și reprezintă culmea cea mai înaltă a culturii vechi românești în Muntenia”.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu era, cum îl caracterizează cronicarul, “cu daruri vrednice împodobit”, a îngrijit țara cu “adâncă pricepere și înaltă priveghere”, “cu blândețe și răbdare”, izvorâte din «înțelepciunea și multa bunătate» pe care i-o dăruise Dumnezeu.
Pentru toate faptele sale minunate din timpul vieții pământești, precum și pentru jertfa și sacrificiul vieții sale pentru credința creștină, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-l canonizeze pe acest mare domnitor și să-l cinstească, astfel, ca sfânt împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, toți fiind prăznuiți, în fiecare an, la data de 16 august.
