De-o vreme-n orice zi mă întristez,
Și-n van tot strig ca Moise în pustiu,
Că-mi judecă cât pruncul la botez
Ei, ceia mari, cu minți ca de scatiu,
Și-mi fac prostii, de încă te-ngrozești.
De țară nu le pasă niciun pic,
Că toții de-avalma-s Iude, trădători,
Ce-mi vând averea țării pe nimic,
Și ne-mprumută de vom fi datori
Și noi, și-ai noștri fii, și cei nepoți.
Ajuns-am robi la orișice străini
Lucrând în zilnicit a lor hotare,
A noastre-s pustiite și cu spini,
A lor stropite-n lacrimi și sudoare
Că-n fața lor noi suntem, un nimic.
De neamul meu, de moșii mei strămoșii,
De cât plătit-au jertfă libertății,
Ei au uitat, c-au fost nenorocoșii
Ce pentru noi tot dat-au vamă vieții,
Aici să fim înveșniciți mereu.
Mai nou se-ating de sfânta mea credință
Plătiți din greu cu-arginții sunători,
Nu au în ei nici pic de pocăință
Uitând cât țării ăstei, mi-s datori,
Slugarnici inși, cu chip de trădători.
Voi i-ați ales, așa că de-a lor vină
Părtași sunteți cu toții, dimpreună,
Cu noduri să vă cadă sfânta cină,
Și gust s-aveți mereu, de mătrăgună,
Până-nvățați s-alegeți și cu-al vost' gând.
MIRCEA DORIN ISTRATE
