În mod normal nu aș scrie despre dictatură. E un subiect care oferă atâta subiectivitate încât, de cele mai multe ori, te întrebi pe ce drum te afli. Pe poteca îngustă și singuratică a adevărului sau pe calea largă și atât de aglomerată ce duce spre ridicol.
În zilele acestea confuze, am inventat o sumedenie de dictaturi
De puține ori, dictatura este declarată deschis. În mod obișnuit este adânc îngropată în compostul atât de variat și de permisiv al “democrației”. Aproape întotdeauna cei care au dezbrăcat-o de zorzoanele specifice celei mai autentice democrații sub care ea se ascunde și i-au expus public goliciunea hidoasă au fost condamnați pentru subminarea sacrosantului statut democratic spre care pretindem că aspirăm sau au fost pedepsiți pentru atentat la statul de drept.
Întrucât mărul celor care au trăit în condiții de dictatură reală a ajuns ridicol de mic, pentru cei mai mulți dintre noi, dictatura reprezintă o noțiune abstractă, confuză, identificabilă după semnele incerte clamate de politicieni aflați la guvernare sau, mult mai des, de aspiranții la putere. Prin urmare, sunt puțini cei care îi pot recunoaște adevăratele trăsături, dar sunt mulți cei care, privind prin geamul aburit al realității, o arată cu degetul.
În zilele acestea, atât de confuze și cu adevărul atât de profund mistificat, am inventat o sumedenie de dictaturi, nici nu contează câte, fără să înțelegem că dictatura este una, atotcuprinzătoare în oricâte părticele am încerca s-o împărțim. Inventivi și poate împinși de interesul de a ascunde sub cât mai multe cearceafuri goliciunea adevăratei dictaturi, am descoperit dictatura medicală, dictatura sanitară, dictatura Pharma, dictatura majorității, dictatura minorității, dictatura străinătății, dictatura băncilor, dictatura străzii, dictatura parlamentului, dictatura maselor etc.
De-ar fi să discutăm numai despre dictatura medicală, una atât de actuală și atât de devastatoare prin consecințe, iată ce afirma cu puțin timp în urmă Geza Molnar, fostul președinte al Societății Române de Epidemiologie: “Vă rog să mă credeți, nu este dictatură medicală. Sub acest aspect, medicii ori că tac pentru că au motive, ori că sunt «yes man» care aprobă niște anomalii ce încalcă, cu multă putere, atât drepturile omului, cât și etica și morala, atât medicală, cât și administrativă”.
Profesorul Molnar este convins că o adevărată dictatură, pregătită de marea resetare, e pe cale de a deveni efectivă, dar cei care o instaurează, etapă cu etapă (pandemia fiind una dintre etape), sunt politicienii ce fac parte din elita foarte subțire care conduce lumea: “Dacă nu vom judeca această pandemie sub aspectul deciziilor și sub aspectul comportamentului ca și o problemă naturală, ca și boală emergentă, vom ajunge la toate nivelurile acelea de abuzuri și excese care se produc în întreaga lume, respectiv în așa-zisa lume civilizată europeană și nord-americană, condusă de o elită foarte subțire, de unu-doi la sută. Aceste abuzuri și excese pot fi explicate foarte bine din punct de vedere politic, în cadrul unui concept de mare resetare. COVID-19 este o boală care are o mortalitate aparentă în întreaga lume de 3,2%. Și spun aparentă pentru că nu se cunoaște în mod real câte infecții au existat și se calculează la numărul de infecții cunoscute. Pornind de la acest lucru, vaccinarea a 70 la sută din populația globului nu va fi realizată niciodată. În schimb, călărirea, ca să spun așa, neacademic, pe populație și impunerea cu diferite reglementări absolut neconstituționale, neetice și imorale, fără nicio discuție pune problema unei dictaturi”.
Dictatura în România?
Noi, românii, o națiune aproape ștearsă de pe harta statelor cât de cât importante ale lumii, cu identitatea proprie pierdută, fără interese majore în afară de a mulțumi cu plecăciune și a săruta cu evlavie mâna stăpânului, nu facem decât să ne abandonăm cu inconștiență acestei tendințe autocratice.
Poate fi vorba despre încercarea de a instaura o dictatură în România, fie ea și de catifea? Desigur, părerile sunt împărțite. Ele pleacă de la negarea categorică susținută, spre exemplu, de profesoara de istorie Roxana Rusin, în viziunea căreia acum în România numai semidocții, conspiraționiștii și cei stăpâniți de angoase și-ar putea închipui că trăim altceva decât o democrație adevărată: “Amețiți de vaporii unei libertăți prost înțelese, românii se simt în permanență amenințați: de Bruxelles, de Occident în general, de măsuri sanitare care vin și contrazic tradiții seculare. Și această confuzie generalizată a devenit un teren fertil pentru teorii ale conspirației, iar adepții ei nu sunt deloc puțini [...] Ne găsim în fața unui munte de pseudoștiință, prejudecăți și angoase, toate acestea hrănite de un discurs înțesat de termeni care scapă înțelegerii oratorilor” și până la afirmația contrară și răspicată: “Din păcate, astăzi, este o dictatură feroce, este afectată serios libertatea de exprimare, este amanetat viitorul României cu asemenea datorii” descrisă de Liviu Dragnea cu numai câteva zile în urmă.
Cel mai bine ar fi să judecăm cu mintea noastră, demers în care ne ajută politologul Christoph Stefes, profesor la Universiateta Colorado, din Denver, SUA. Profesorul Stefes enumeră trăsăturile esențiale ale unei dictaturi: “Cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice. Acestea sunt legitimare, represiune și cooptare. Acești trei piloni se află în relație de interdependență și formează, atâta timp cât se află în echilibru, soclul pe care se ridică liderul”.
Tot politologul Stefes explică pe înțelesul nostru cum se manifestă în viața societății fiecare dintre acești “piloni” ai dictaturii:
Legitimarea. “Cel mai mare efect asupra menținerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatură potentații trebuie să se legitimeze ei înșiși”. Legitimarea este cheia succesului, mai spune Stefes.
Represiunea. “Interzicerea și reprimarea oricărei opinii divergente constituie un instrument mult mai puternic [...] Din timp în timp, se acționează dur împotriva demonstranților, iar politicieni de opoziție sunt aruncați în închisori. Oprimarea are însă loc cel mai adesea mascat. De exemplu, ziariști incomozi sunt târâți în nenumărate procese pentru calomnie. O altă metodă este trimiterea organelor fiscale în control la organizațiile
care critică regimul”. Teama reprezintă instrumentul de forță al reprimării. O societate bazată pe teamă, iată esența dictaturii!
Cooptarea. “Prin cooptare se înțelege înregimentare în schimbul unor privilegii. Oamenilor li se propune să se alăture regimului și să profite astfel de pe urma lui. Pe solidaritatea astfel creată se sprijină puterea dictatorului care a distribuit privilegiile.
Vi se pare că seamănă cu ceea ce se întâmplă de o bună bucată de timp în România? Sunt liderii noștri legitimați prin alegeri netrucate? Sunt reprimate, uneori pedepsite cu închisoarea, opiniile în contradicție cu linia oficială? Sunt politicienii opoziției aruncați în pușcării? Li se fabrică procese de calomnie ziariștilor? Sunt trimise organele de control la organizațiile care critică regimul? Au privilegii cei care se alătură regimului politic la putere? Împarte președintele privilegii? Se sprijină prin aceste metode puterea liderului? Este teama, impusă de regim, prezentă în viața fiecăruia dintre noi?
Dacă da, atunci ne îndreptăm spre dictatură. Dacă nu, nu. Răspunzând la întrebările de mai sus pe baza experienței proprii, fiecare dintre noi poate decide dacă pericolul instaurării unei dictaturi în România este real sau dacă el este folosit doar ca slogan politic de către opoziție.
Tot politologul american Stefes afirma deschis, surprinzător poate pentru cei mai mulți, că “în aproape fiecare a doua țară a lumii, la putere se află un regim autoritar”. Deci, în jumătate din statele lumii ar fi prezentă, într-o formă sau alta, dictatura. Spre care jumătate se îndreptă România?
Nimeni nu poate nega că politicianului român îi convine acest climat. El se simte bine cu puteri aproape discreționare, cu reacția populară limitată până spre desființare, cu oponenții politici hăituiți de o justiție aservită, cu populația înspăimântată de organe ale puterii nesătule de amenzi.
Și exemplele sunt nenumărate. Alegem numai unul: Dacă la un festival muzical la care participă ca spectator prim-ministrul este permis să fie laolaltă, fără nicio restricție suplimentară, până la 75.000 de persoane, iar la o manifestație publică de protest împotriva guvernului condus de același premier numai 500, unde e democrația? Sau, cât de departe ne aflăm de dictatură?
