Păstrate într-un încântător sătuc de munte cu numele venit din vechime, acela de Habic, ivit de după dealurile abrupte ce stau să urce din “Reghinul viorilor românești” în susul văii Beicii, iar de aici spre munții împăduriți ai Gurghiului. Aici, o sală de clasă școlară-primară găzduiește un mic muzeu. Privindu-i exponatele strânse și rânduite de vrednicul stimei noastre, învățătorul-pensionar Radu Tulbure, fiu al satului, precum și de consăteanca lui, Olimpia Strachină, fost eminent cercetător în domeniul istoriei, vei putea admira și două piese unicat în muzeistica națională. În primul rând, un surprinzător de reușit mulaj, reprodus și “decupat” de pe vestita Columnă de la Roma a împăratului Traian, pe ale cărei trepte de marmoră, spre sfârșitul lunii ianuarie a anului 1896, adormise obosit de atâta mers pe jos țăranul-cărturar Badea Gheorghe Cârțan, din Cârțișoara streașinei transilvane a Munților Făgăraș. Decupajele expuse în mica școală sătească înfățișează imagini ale vitejiei și jertfei comune din timpul războaielor daco-romane, ele fiind selectate dintre miile de sculpturi ale Columnei. Sunt acei legendari luptători daci și romani, întruchipați în veșmintele lor specifice. Dacii cu căciuli țuguiate pe cap, de sub care se ivesc șuvițe cârlionțate alunecând peste umerii lor vânjoși și acoperiți de sumane groase, împletite din fire de cânepă și lână; în picioare, opinci strânse cu nojițe; în mâini, săbii strălucitoare, iar peste mirificul tablou sculptural, imaginea înfricoșătoare a capului de lup prins pe steagul neînfricaților luptători ai Daciei. Cine și ce erau ei ? Erau moții. Aurarii și stăpânii de drept ai Munților Apuseni și ai Orăștiei, avându-și capitala în vestita Sarmizegetusa Regia din Țara Hațegului. Alăturat lor, în decupajele de pe Columnă stau în poziție de luptă vitejii soldați imperiali ai anticei Rome, îmbrăcați în zale, brațele lor puternice mânuind scuturi de fier și lungi sulițe ascuțite. În fruntea lor, romanii-călări. O imagine a luptei inegale ca forță, plină de jertfa eroică a ambelor tabere războinice! Ceea ce a urmat, de aici încolo, vreme de secole, se va numi “leagănul” secular al plămădirii latinității eroice a poporului român!
Cel de-al doilea exponat valoros, expus în “școala-muzeu” a Habicului mureșean este un voluminos pergament, identic reprodus după un manuscris ce poartă semnătura autografă a Împăratului Napoleon al III-lea al Franței. Rândurile ineditei scrisori îi sunt adresate Principelui Alexandru Ioan Cuza, sub sceptrul căruia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Sunt gânduri de îmbărbătare, venite din partea monarhului francez, după ce domnitorul a fost nevoit să abdice, plecând în exil. A ales ca loc de reședință orașul Heidelberg, vestit centru universitar german, în care va și muri. A trecut de atunci atâta amar de vreme până când, de curând, s-a găsit cineva să-i eternizeze memoria pe pământ străin, printr-o lucrare de artă sculpturală. Astfel, s-a reușit, ca prin demersurile Consiliului Județean Prahova și a strădaniilor specialiștilor Muzeului de Arheologie și Istorie din Ploiești să fie realizată, dezvelită și sfințită o statuie cu chipul vrednicului unificator de țară, continuator a ceea ce a izbutit la 1600 să facă voivodului Mihai Viteazul. Autorul lucrării artistice este sculptorul ploieștean Constantin Ionescu, iar al soclului, inginerul Ștefan Breiller (Brăiloiu), român stabilit în orașul german Karlsruhe. Monumentul este amplasat în Grădina Publică din apropierea hotelului “Der Europaische Hof”. Pe o placă de bronz, în care a fost gravat bustul domnitorului, stă scris, în limbile română și germană, următorul text: “În această clădire a locuit, în ultimele zile ale vieții sale, marele om politic și patriot Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române. Stins din viață, aici, la Heidelberg, la 15 mai 1873”.
Așadar, suntem spre sfârșitulu celui de-al 160-lea an de la Unirea Principatelor, de la nașterea lui Badea Gheorghe Cârțan 170 de ani, iar a Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza, 199 de ani. Însă, precum am scris mai l-a începuturile acestui articol, la fel ca și în cazul multor oameni de seamă ai neamului românesc, nici el nu și-a găsit sfârșitul vieții în țara pe care a slujit-o cum s-a priceput el mai bine! Din nefericire, istoriile scrise și nescrise ale României și românilor sunt pline de astfel de exemple prin care se adeverește zicala din popor: “Fă bine și așteaptă rău”! Sau: “Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”!
O scurtă fișă biografică a Principelui unificator de țară
Al. I. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. El se trăgea dintr-o veche și vrednică familie de boieri moldoveni din zona Fălciului. După ce obține la Sorbona, în 1835, diploma de bacalaureat în litere, doi ani mai târziu revine în Moldova pentru o scurtă perioadă de timp. Apoi, se va reîntoarce la Paris pentru a-și continua studiile. Înflăcărat de ideile progresiste ale tinerimii europene revoluționare, intră în conflict cu stăpânirea moldoveană a acelor vremuri și este exilat la sud de Dunăre. Fuge de aici și ajunge în Transilvania. Va locui o vreme la Sibiu, într-o veche clădire situată vizavi de actualul Complex Turistic “Împăratul Romanilor”. Folosește acel prilej pentru a participa la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății a Blajului, din 3-15 martie 1848. Aici erau strânși peste 40.000 de români transilvăneni, în marea lor majoritate țărani nevoiași, chinuiți și batjocoriți de mai marii venetici ai Ardealului, îmbogățiți prin truda celor fără de pământ și drepturi naționale. Acela de a învăța carte și a se ruga creștinește în limba română; de a fi stăpâni și ei măcar pe un iugăr din pământul românesc acaparat cu brutalitate de cei aduși între Carpați de bătaia vânturilor reci ale istoriei! Aici îi va cunoaște pe unii dintre liderii mișcărilor revoluționare pașoptise, între care pe Mitropolitul Ardealului, Andrei Șaguna (canonizat ca Sfânt Ierarh), pe Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni și pe mulți alți intelectuali-revoluționari, cum ar fi Avram Iancu, Axente Sever și Simion Bărnuțiu. Și, astfel, lui Cuza i se întregește imaginea de mare luptător pentru idealurile de unitate ale tuturor românilor. După ce îndeplinește mai multe funcții ca dregător al statului, inclusiv cea de pârcălab, de hatman și de comandant al oștirii moldovene, în două zile diferite ale lunii ianuarie, din anul 1859 (5 și respectiv 24), este ales succesiv domn al Moldovei și Munteniei. Și devine întâiul domnitor al Principatelor Unite. La aflarea veștii că uneltirile din țară și din afara ei îl obligă să plece în exil, Cuza va rosti următoarele cuvine pilduitoare ale patriotismului său înțelept: “Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine Să trăiască România!”.
Grav bolnav, trist, îngândurat și departe de țară, el se va stinge din viață la vârsta de numai 53 de ani. Într-un târziu, osemintele i-au fost aduse în țară, pentru a fi reînhumate creștinește în pământul strămoșesc al parcului din preajma conacului familiei Cuza, din așezarea ieșeană Ruginoasa.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
