Giulgiul nopții se coboară peste-a lumii nălucire,
Iar pe boltă, tremurânde, se aprind în roiuri stele,
Din afundurile lumii un luceafăr în rotire
Îndulcește visul nostru, urcător spre căi lactee.
*
Dintr-o rariște-nfrunzită aflătoare-n vârf de deal
Se ridică ochiul nopții, luna, veșnic umblătoare,
Mângâind cu a ei raze adormitul meu Ardeal
Ce-și îngână somnul nopții, cu himere-amăgitoare.
Adormitu-mi-a și vântul, sub un nuc din coapta vie
Unde-n ramuri, păsărele legănându-se-n visare,
Dorm cu gândul că de mâine, scuturate pe câmpie
Lanuri coapte sătura-vor pofta lor, la fiecare.
Pe o floare de sulfină, un gândac trecut prin multe
Și-a găsit hogeag ca-n basme, pe o galbenă petală,
Și în somnul său cel tainic, îndulcit cu toate vrute
Până mâine dimineață, nici de plouă, nu se scoală.
În cea liniște adâncă, doar izvoru-n clipocire
Își revarsă a lui apă din preaplinul dumisale,
Ce pe mâine-o fi departe, dus la vale-n unduire
Adăpând în miezul zilei vietățile din cale.
**
Undeva, nici nu știu unde, parcă-n veacul cel trecut,
Într-un turn dintr-o cetate cuibărită-n vârf de deal,
Bate ceasul crucea nopții, ca în vremuri de demult,
Anunțând nemărginimea, că e liniște-n Ardeal.
***
Peste toate, luna trece cu-a sa trenă vaporoasă,
Împărțind visări de miere l-adormiții muritori,
Amăgindu-i că de mîine, viața fi-va norocoasă,
O minciună ce le-a spus-o, pân-acum, de mii de ori.
MIRCEA DORIN ISTRATE