Totul a pornit în urmă cu câteva zile, când, făcând un raid pentru ceva cumpărături la un magazin cu o ofertă mai generoasă, am ajuns la rafturile cu diferite conserve. Deoarece carnea de pește se află printre preferatele mele culinare, am început să privesc oferta conservelor de pește, în ulei. O ofertă bună, la prețuri bune, mai mult pentru comerciant decât pentru cumpărător. Asta mi-a adus în minte campania de promovare a consumului de pește, pe care, în anii '80 o pornise Nicolae Ceaușescu, deoarece noi, românii, suntem mai degrabă predispuși a consuma carne de porc, vită, păsări de curte. Argumentul principal în această campanie de încurajare a consumului de carne de pește a fost că este printre cele mai sănătoase alimente, iar prețul cărnii de pește este mult mai mic, comparativ cu alte cărnuri. Drept dovadă, scandinavii care consumă cu prioritate carne de pește au o sănătate mult mai bună comparativ cu alte popoare. Ei, bine, am cumpărat două conserve de sardine în ulei. Curiozitatea m-a făcut să studiez puțin ambalajul, care conține unele informații adresate cumpărătorilor. De regulă, conservele de pește erau produse la Tulcea. Aici, surpriză! Producătorul este o firmă din Timișoara. Mi s-a părut curios, deoarece Timișoara nu are deschidere pentru transport maritim și oceanic, iar în râul Bega, care străbate municipiul, mă îndoiesc că înoată pe acolo sardinele. Chiar dacă ar face-o, este puțin probabil că s-ar afla în cantități industriale. Dar răspunsul vine tot din informațiile de pe ambalaj, de unde aflăm că țara de origine este Spania. Chiar dacă nu cunosc limba spaniolă, nu constituie un impediment să consum o conservă cu pește pescuit de spanioli. Faptul în sine ne duce involuntar la o tristă realitate postdecembristă pe care am trăit-o, conform căreia, România, care avea una dintre cele mai puternice flote de nave maritime și oceanice din lume, printre care și cele pescărești, acum nu mai are nimic. Nemernicii care au ajuns să decidă destinele țării, și-au zis că putem trăi foarte bine și fără ele și, probabil, cine are chef să pescuiască, să-și cumpere bărci pneumatice pentru pescuit oceanic. Faptul în sine mi-a amintit de câteva reportaje urmărite recent, în care producătorii autohtoni au aruncat zeci de tone de legume și fructe deoarece nu au unde să vândă. Salvarea lor ar fi fost ca producția lor să fie preluată de hypermarketuri, dar ele le-au refuzat fiindcă primesc aceeași marfă de la producătorii externi, cu care ei au contracte. Când o companie multinațională își deschide o serie de magazine prin orașele țării noastre, vine cu furnizorii săi. Acest lucru se întâmplă fiindcă legislația noastră nu protejează producătorul autohton, producția internă. Pe de altă parte, fermierul român nu poate nici să meargă cu oferta sa de mărfuri la o fabrică de procesare deoarece acestea, toate grămadă care au fost, la fel precum flota, au fost și nu mai sunt. Este suficient să ne referim la industria pe care o avea municipiul Târgu-Mureș și ce a mai rămas. A mai rămas doar amintirea și nostalgia. Ceea ce mai este industrie în acest municipiu este cu capital străin, așa că nu mai avem aproape nimic. Nu ne mai rămâne decât să fluierăm a pagubă și uimire...
VIOREL CONȚIU
