SEPTEMBRIE

Distribuie pe:

Septembrie galben. Seri lungi, viorii,/ Fug zilele verii spre soare. Trec stol/ Cocorii scad sus./Toamna vine domol. / Din vară în vară, dând iernii ocol /Septembrie cade-n septembrie gri,/ Septembrie galben, putem hoinări?/ Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri! /Septembrie gri, septembrie gri / Septembrie arde-n păduri aurii / Se mistuie vara din pomi în pârjol./ Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri. /Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:/ Septembrie cade-n septembrie gri…/ Septembrie, septembrie gri / Septembrie cald, nu muri, nu muri! /Nu muri!… (Romulus Vulpescu – Dialog pentru septembrie)

A noua lună a anului, conform calendarului gregorian, își ia, de fapt, numele din numărul șapte, deoarece, în Roma antică, înainte ca Iulius Cezar să promulge calendarul iulian, mutând începutul anului la 1 ianuarie, aceasta a fost a șaptea lună a anului. Este ultima lună de vară și prima lună de toamnă; în această lună cade echinocțiul de toamnă (22 sau 23), un moment special în care durata orelor de lumină și întuneric este aceeași pe întreaga planetă. În  Roma antică, în septembrie, aveau loc sărbătorile dedicate lui Jupiter, care împreună cu Minerva și Junona au constituit triada capitolină.

În timpul acestor sărbători, care durau 16 zile, erau organizate parade militare, jocuri de circ, parade de muzicieni, dansatori, sportivi și jongleri. Statuile zeilor erau purtate în procesiune și, la final, multe victime erau sacrificate pe altare, după ce erau presărate cu “mola” (germeni de grâu prăjit). Animalele simbolice legate de triadă erau vulturul, păunul și bufnița.

ANOTIMPUL ROADELOR

În România, luna septembrie are mai multe denumiri populare: Răpciune, Brumar cel mic, Vinicel, Viniceriu și Vinișel.

În tradiția populară autohtonă, toamna începe de la Sf. Maria Mică, 8 septembrie, și durează până la Sf. Nicolae, 6 decembrie. Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce acasă cu carul plin de păpușoi.

Cea mai frumoasă legendă a toamnei este chiar povestea frunzei ruginii. Se spune că, într-o zi, se năpusti un vânt puternic, de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce e cu vântul rece care se stârnise, prinde curaj și îl întreabă pe tatăl său: “Dragă tată, ce este toamna?”

Stejarul răspunse: “Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mănunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă. Atunci, Soarele coboară spre asfințit. Răcoarea cuprinde întinsul și, deodată, sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc, pentru totdeauna. Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei.

Împreună vor sălta frunzele în sus, până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade”.

Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia. Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze și miresme de crizanteme o însoțeau ca un abur. Fericită că a aflat ce este toamna și, mai ales, că face parte din alaiul ei, frunza de stejar rugini pe loc și plecă spre veșnicia ei.

RĂPCIUNE, LIBER LA TÂRGURI

În tradiția populară, septembrie este luna în care oamenii se întorc către livezi și vița-de-vie. Este timpul de recoltat și de adunat provizii pentru iarnă. Cei care nu au reușit să strângă plante medicinale, de leac, mai au răgaz până la Sfânta Maria Mică, după care ierburile își pierd proprietățile tămăduitoare. Acum se face magiunul de toamnă, iar de Ziua Crucii se bat nucii, prilej de petreceri, mai ales pentru cei tineri. De la această zi până la Sfânta Parascheva, au loc, în funcție de zonă, ceremonialurile numite ostrovul viilor, adică începerea culesului la struguri.

Ostrovul viilor este un fel de clacă, prilej de socializare, de trecere dincolo de legăturile de familie. Pe lângă părțile bune, acest tip de practică aduce pentru capul familiei și o grijă în plus, pentru că, deși aceste invitații la culesul viei se bazează pe reciprocitate, ele presupun și un soi de petrecere. Se cheamă lăutari, se spun povești, se fac diferite jocuri, se petrece în toată regula. Pe vremuri, exista obiceiul ca din primul must care se storcea, să se facă ofrandă și, din ulcele noi, să se dea acesta de pomană. De asemenea, din primul must se aruncă pentru morți, ca să se bucure și ei de recoltă și să fie împăcate cele două lumi.

SĂRBĂTORI IMPORTANTE:

8 septembrie: Nașterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică);

14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii);

26-28 septembrie: Filipii de toamnă;

29 septembrie: Vara lui Mioi.

SÂNTĂMĂRIA MICĂ

Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. Fecioara Maria s-a născut din părinți foarte înaintați în vârstă, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii lor.

Inversând evenimentele care deschid și închid viața Sfintei Maria, mai întâi moartea (15 august) și apoi nașterea (8 septembrie), Biserica creștină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică, ajunsă la vârsta senectuții, în cazul de față Sântămăria Mare, și apoi se naște Sântămăria Mică.

Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, e considerată optimă pentru semănăturile de toamnă. În această perioadă se încheie și văratul oilor la munte (La Sântămăria Mare/ Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor, spurcată de cerb, și dormitul pe prispă.

ZIUA ÎNĂLȚĂRII SFINTEI CRUCI

În fiecare an, în 14 septembrie, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci. În popor i se mai spune Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.

Bătrânii spun că de Ziua Crucii se închide pământul, luând cu sine insectele, reptilele și plantele care au fost lăsate la lumină în primăvară. În lumea satelor, încă se mai

crede că șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișurile subterane (unde vor hiberna până în primăvara următoare, la 17 martie - Alexiile), se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o piatră nestemată, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

Tot în această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată. Strugurii din ultima tufă din vie nu trebuie culeși. Ei sunt păstrați ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular, “Strugurii lui Dumnezeu”. În serile culesului, podgorenii fac focuri din viță uscată, în jurul cărora petrec cu mâncare, băutură și muzică.

Este vremea când busuiocul, menta, măghiranul și cimbrul, considerate plante magice, se sfințesc la biserică, în timpul slujbei fiind păstrate chiar lângă cruce. Busuiocul sfințit acum alină durerile. În mediul rural, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumau bolnavii de friguri.

Monedele sfințite în această zi și păstrate în portofel, alături de o cruciuliță aduc belșug și spor în muncă.

Tot de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micșunele, mătrăguna, năvalnic) ce se duc, împreună cu buchetele de flori și busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii și a fi sfințite. Plantele sfințite se păstrează, apoi, în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite, la nevoie, în vindecarea unor boli sau sunt utilizate la farmecele de dragoste (năvalnicul). Se consideră că acum florile se plâng una alteia, pentru că se usucă și mor, iar cele ce înfloreau după această zi (brândușa de toamnă) erau socotite flori ale morților.

În această zi, în Bucovina, oamenii atârnau în ramurile pomilor fără de rod vițe de castraveți și cruci de busuioc sfințit, crezând că, în modul acesta, vor beneficia de rod bogat în toamna viitoare.

VARA LUI MIOI (“NUNTA OILOR” SAU “NĂPUSTITUL BERBECILOR”)

În lucrarea sa, Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2017), prof. dr. Ion Ghinoiu, etnolog, povestește despre “vara lui Mioi”. Este vorba de perioada cuprinsă între 29 septembrie și 14 octombrie, când ne putem aștepta la un crâmpei de vară târzie.

Potrivit autorului, există o legendă care îl descrie pe Mioi, drept un căruțaș sărac. El s-a rugat lui Dumnezeu să mai dea câteva zile de vară, pentru a termina de treierat grâul. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el și i-a îndeplinit rugămintea.

S-ar părea că legenda are un sâmbure de adevăr, ținând cont de realitățile satului: într-adevăr, în octombrie, este nevoie de vreme prielnică, deoarece în luna lui Brumărel se desfășoară activități importante, precum însămânțarea ogorului pentru recolta viitoare, îngrijirea pomilor, primenirea gospodăriei.

În această... scurtă vară fierbinte, ciobanii au obiceiul să sloboadă berbecii în turma de oi.

***

Septembrie este sărbătoarea echilibrului și a bilanțului: putem revedea, cu adevărat, fructele pe care le-am cules din munca noastră. Este perioada arăturilor, o activitate care a fost întotdeauna însoțită de numeroase și diferite rituri locale, menite a mulțumi pentru recolta bogată și pentru a-l ruga pe Atotputernicul să ne ofere o iarnă blândă. Este, de asemenea, momentul recoltării strugurilor, însoțit și de numeroase ritualuri, datorită profundei sale valori simbolice - transformarea strugurilor a fost văzută ca un simbol al transformării spirituale a oamenilor care, ca și vinul, este închis în întunericul butoaielor, în beciuri. Este timpul să începem să ne interiorizăm, să călătorim în propriul nostru univers, însoțiți de întunericul, tot mai adânc, care ne îndeamnă să reflectăm asupra misterelor transformării prin moarte, purtând întotdeauna în noi sămânța renașterii. (surse: azm.gov.ro, ecocastelli.it)

ILEANA SANDU

Lasă un comentariu