Așa cum s-a putut vedea, în ansamblul tratatelor de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui întreg. El vizează exclusiv relațiile statelor învingătoare (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a Imperiului Austro-Ungar. Cu restul învinșilor, tratatele s-au încheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localități din Franța, situate în jurul Parisului.
Dintre toate țările învinse cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franța și Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegația Ungariei, care nu vroia sub niciun motiv să se recunoască învinsă și mai ales să i se aplice principiul naționalităților. Pentru ea însemna destrămarea și decapitarea propriului imperiu, la care a ținut atât de mult și în fruntea căruia vroia să se simtă pe mai departe semeață și confortabilă. Cu toate că despre Trianon se vorbește în cercurile maghiare, ca despre o mare nedreptate istorică, în realitate lucrurile stau cu totul invers.
Trianonul a făcut oficial dreptate, nu numai românilor, slovacilor, sârbilor, ci Europei înseși, întregii lumi, pentru că el a schimbat percepția despre realitatea istorică a evoluției popoarelor, oferindu-le, prin principiul naționalităților aplicat cu strictețe, acea gură de oxigen, absolut necesară pentru a renaște, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul că în acest epocal proces istoric au existat și perdanți, lucrul este lesne de înțeles.
De altfel, Ungaria însăși a avut de câștigat în urma Păcii de la Paris, pentru că, prin aceasta, ea a devenit, pentru prima dată în istoria sa europeană, un stat de sine stătător, și nu un conglomerat de națiuni, ținut sub control prin forța coercitivă. Iar dacă cineva se simte lezat în acest amplu proces transformator, de vină nu pot fi nici românii, nici slovacii, nici sârbii, ci pur și simplu mersul și evoluția societății omenești.
Atmosfera în care s-a desfășurat încheierea păcii cu Ungaria, la Palatul Trianon, este foarte bine reliefată, pe baza documentelor vremii, în cartea regretatului istoric târgumureșean dr. Ioan Chiorean, intitulată “Geneza și sfârșitul Imperiului Austro-Ungar”. Contrar opiniilor răspândite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului - amintim aici România, Cehoslovacia, Iugoslavia - n-au avut acces la masa tratativelor, decât Franța, Marea Britanie, SUA, Italia și, mai târziu, Japonia. Ele au primit ceea ce li s-au dat, evident în urma unei analize extrem de exigente a realităților de la acea dată, principiul naționalităților, al aprecierii părții ce se cuvine fiecăruia, bazându-se pe trei piloni puternici: al întâietății în teritoriu, al majorității demografice și al unității de limbă și tradiții, adică al etniei. Toate acestea, riguros demonstrate de grupuri de experți din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu făceau parte, ele având doar obligația de a le oferi materiale și documente demonstrative. Pentru ca pacea să fie dreaptă, iar relațiile internaționale să fie așezate pe temelii noi, marile puteri învingătoare au utilizat, la Conferința de Pace, zeci de specialiști de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistică, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militară etc.), investiți cu misiunea de a întreprinde studii profunde ale realităților de pe întregul continent, iar în final să formuleze concluzii și recomandări factorilor de decizie din țările aflate la masa tratativelor. Și iată care a fost decizia acestora în cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferința de Pace de la Paris a recunoscut noile state independente și întregirile naționale înfăptuite prin voința popoarelor, încă de la sfârșitul anului 1918.
Prin evaluarea granițelor în funcție de raportul dintre etnie și teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are și astăzi. În schimb, aceleași țări titulare ale Conferinței de Pace au consimțit recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România; a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu “Țările cehe” și formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croației și părții de vest a Banatului cu Serbia și constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În același timp, Austria a primit de la Ungaria, Ținutul Burghenland, de la granița de vest a Ungariei, fără orașul Șopron. În acest proces al reașezării Europei Centrale, au existat nemulțumiri și din partea celor care au primit teritorii. Reprezentanții României au reclamat nealipirea părții de nord a Maramureșului, rămasă la Ucraina. De asemenea, au fost diferende între sârbo-croați și italieni, solicitări ce n-au fost onorate.
Mici ajustări s-au făcut totuși prin convenții bilaterale. Bunăoară, prin rectificări de graniță, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafață de 175 kmp și o populație de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafață de 60 kmp, cu o populație de 3.112 de locuitori, dintre care doar 3 erau români. O înțelegere similară a avut România și cu regatul sârbo-croat, în Banat.
Dintre toate țările învinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, în loc să răspundă pozitiv hotărârii Comitetului Militar Interaliat de la Paris, de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declanșat, în vara lui 1919, o puternică ofensivă în Transilvania și Slovacia, sortită eșecului pe ambele fronturi.
Doar după înfrângerea revoluției roșii și venirea lui Horthy la putere și stabilizarea vieții politice din Ungaria, Clemenceau, președintele Conferinței de Pace, lansează, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar, o adresă, pentru a trimite delegați la semnarea Tratatului.
Delegația ungară a sosit în capitala Franței la 7 ianuarie 1920, în frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experți și 6 consilieri politici, aparținând principalelor partide, contele Appony a făcut o adevărată demonstrație de forță în fața Consiliului Suprem al Păcii, începând cu combaterea autodeterminării, acuzând în același timp România, Iugoslavia și Cehoslovacia de “imperialism”, întrucât, tocmai contrar “principiului naționalităților”, ar fi acaparat “teritoriul milenar al Ungariei”.
Preț de câteva luni de zile, stufoasa delegație ungară i-a hărțuit pur și simplu pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris, arătând că, fără ea, Europa Centrală se va prăbuși, din cauza incapacității noilor țări de a se guverna, propunând anularea plebiscitelor naționale din toate cele trei țări succesorale și constituirea unei Confederații danubiene pe ruinele propriului imperiu, și multe altele.
Instituția supremă amintită a Aliaților a rămas însă fermă, respingând toate cererile delegației maghiare, formulând la adresa acesteia următorul răspuns: “Chiar și un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.
În consecință, la reluarea în discuție a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a luat în considerare memoriul comun al României, Cehoslovaciei și Regatului sarbocroatosloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegației maghiare, consfințind, prin cea mai înaltă decizie, frontierele fixate încă în iunie 1919.
Evident, Apponyi și delegația sa au refuzat semnarea Tratatului, a demisionat și, abia la 17 mai 1920, ministrul de Externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată președintelui Mitterand, înștiințează Consiliul Suprem că țara sa va semna totuși Tratatul, în forma elaborată de către acesta, lucru ce s-a și întâmplat la 4 iunie 1920, în “Marele Trianon” din Versailles.
Și-au pus semnătură pe Tratat, pe de o parte, înaintea celor trei țări succesorale (România, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven), Franța, Anglia, SUA, Japonia și alte nouă state, iar pe de cealaltă parte Ungaria.
Din partea României, documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino.
Semnăturile reprezentanților maghiari aparțin lui G. de Benard și A. de Torda. Ele au fost mai mult formale, pentru că ungurii vedeau în tratat doar o situație de conjunctură ce va fi schimbată nu peste multă vreme.
Refuzul realității și speranța într-o revanșă și în revenirea la ceea ce a fost cândva au fost sintetizate în acel celebru slogan “Nem, nem, soha!”, născut chiar la semnarea Tratatului de la Trianon, ce dăinuie și astăzi, și cu care “adevăratul maghiar” se culcă și se scoală în fiecare zi.
O stare de spirit care se împacă greu cu noul mers al istoriei.
IOAN CISMAȘ
