Să împrospătăm puțin memoria uitucilor, mutanților, “moldoveniștilor staliniști și europeniști”, neomarxiștilor și noilor comisari. Încă înainte să piară ramolitul Brejnev, rapoartele expediate de la Chișinău spre centrul imperial demonstrau că moldovenii sovietici au depășit “fazele de evoluție” și s-au constituit definitiv într-o națiune aparte, având limba, istoria și cultura ei, diferită de cea din România. Greu de explicat, dar cerberii de la Kremlin pierduseră vigilența și chiar credeau că spiritul românesc fusese nimicit în Basarabia, iar moldovenii împărtășesc cu toții bucuria că au scăpat de stigmatul că ar fi români și, grație “fratelui mai mare rus”, au ajuns un “norod distinct”, cu actele în regulă (spre rușinea academiei, în arhive găsim zeci de studii și chiar monografii la acest subiect dezonorant). Prin '87-'88 auzeam nedumeririle oaspeților neinvitați de la Moscova, cărora nu le venea a crede că limba moldovenească nu există, că limba maternă a moldovenilor sovietici este limba română. (Pe unii oaspeți fără uniforme, ca să-și revină, trebuia să-i stropim cu cea mai tare votcă sau agheasmă, când le strecuram nevinovat că nu numai limba, dar și moldovenii sunt români). Pentru Kremlin, care cunoștea ce prăpăd a făcut în RSSM după august 1944, a fost un șoc să descopere după 1985 că teroarea, foametea organizată, deportările și asasinatele în masă nu au dat rezultate, nu au nimicit sufletul românesc al băștinașilor.
Să revenim în atmosfera “perestroicii” lui Gorbaciov. La Chișinău, în acei ani de șovăieli, neliniști și frământări colective, se cerea o intervenție curajoasă din partea unui grup de sacrificiu, care să trezească mulțimile îndoctrinate, să le mobilizeze și să le înregimenteze în lupta pentru salvarea ființei naționale. Oamenii de creație - scriitorii, jurnaliștii, cineaștii - au decis, împreună cu ecologiștii, să ridice drapelul sus și să treacă în fruntea maselor trezite la viață. (Am amintit de ecologiști, fiindcă ei au fost primii care au început să tragă clopotele și să îndemne populația să-și apere pământul, apele, pădurile, sufletul și casa). În zilele decisive, când istoria se năștea sub ochii popoarelor încătușate și cerea să fie făcută de temerari și înțelepți, în RSSM, săptămânalul “Literatura și Arta” își asumă responsabilitatea uriașă și se transformă în tribuna tuturor luptătorilor pentru deșteptarea națională, ajungând să atingă în scurt timp incredibila cifră de 263 de mii de abonați (de la 10 mii). Ceea ce părea imposibil se transformă în realitate cotidiană. Masele largi, atinse de suflul viu al libertății, se ridică în picioare și îmbrățișează programul revendicativ al oamenilor de creație - Limbă și Alfabet. Miracolul, de care se temea cel mai tare hunta (junta) comunistă și KGB-ul de la Chișinău, se produce sub ochii lor înspăimântați - mulțimile deșteptate fraternizează cu oamenii de creație, cu elitele naționale. Intelectualitatea se dizolvă în popor și poporul în intelectualitate, devenind un singur suflet mânat de o singură vrere - să se facă dreptate Basarabiei românești, să fie reîntoarse acasă, la vatră, Limba Română și Alfabetul latin, iar băștinașii să devină stăpâni pe pământul lor strămoșesc.
Ce timpuri mărețe și înălțătoare trăia un popor, care dărâmase zidurile închisorii imperiale și zărise orizonturile chemătoare de dincolo de sârma ghimpată de pe Prut, unde cealaltă parte de neam, peste 23 de milioane, visa la o Țară liberă și întreagă Cine a avut norocul să prindă acele vremuri și să audă vuietul mulțimilor, care defilau pe străzile Chișinăului, a văzut ceea ce nu se mai poate vedea decât la un semn al lui Dumnezeu - bucuria unui popor, care își aruncă lanțurile sclaviei și respiră adânc aerul libertății. Când îmi apar înaintea ochilor acele imagini sfinte cu zeci de mii de oameni scăpați din robie, trăiesc ciudata impresie că nouă ne-au furat nu numai Mișcarea de Renaștere Națională, dar ne-au furat însuși poporul. Și acest uriaș val popular, care urma să finalizeze cu reîntregirea neamului românesc, a fost diminuat și stopat de agresiunea Federației Ruse din anul 1992, de armata a 14-a, cea înarmată până în dinți. Ca de atâtea ori în istorie, nenorocirea a venit, iarăși, de la Moscova.
Oricât de decăzute, antinaționale și sălbatice au fost guvernările de după 1994, ele nu au reușit să scoată din memoria moldovenilor zilele de glorie și de demnitate, când Tricolorul nostru fusese arborat în toate localitățile, radioul trezea dimineața lumea cu imnul național “Deșteaptă-te, române!”, iar șobolanii și trădătorii gen dodon tremurau ascunși în vizuinile lor și așteptau să vină tancurile rusești.
Declarația de Independență față de Rusia imperială este, și pentru românofobi, o Declarație istorică, este voința Basarabiei românești de a se reîntoarce Acasă, la Patria-Mamă - ROMÂNIA. Altfel, care ar mai fi fost interesul stataliștilor de toate culorile și a marionetelor lui Putin, Rogozin sau Kozak de la Chișinău să incendieze Parlamentul în aprilie 2009, dacă nu ar fi dat foc Declarației de Independență? Însă, în vecii vecilor, niciodată, spiritul de unitate națională și de reîntregire a națiunii române, adunat în Declarația din 27 august 1991 și scris cu sângele martirilor și luptătorilor basarabeni din toate timpurile, nu va putea fi nici incendiat și nici ascuns generațiilor de mâine, care au datoria sfântă să facă UNIREA.
Mișcarea de Renaștere Națională a fost cel mai frumos cântec al românilor din RSS Moldovenească. Aducem omagiul nostru nu profitorilor actuali, ci sutelor de mii de oameni simpli, care s-au ridicat în anii de ocupație sovietică să-și apere limba, alfabetul și ființa națională, intelectualității de creație, scriitorilor, jurnaliștilor, ecologiștilor, învățătorimii, deputaților patrioți din Primul Parlament, eroilor de la Nistru, tuturor luptătorilor pentru cauza națională, pentru Idealul de Reîntregire al neamului românesc.
Oricât de odioși ar fi dușmanii unității naționale, ei nu pot bruia sau ascunde cuvintele noastre de recunoștință pentru toți cei care au pus umărul și au contribuit să ne desprindem de la imperiul răului și să ne reîntoarcem Acasă, la vatra milenară a poporului român.
Florile recunoștinței nu au dispărut definitiv de pe pământul Basarabiei. Ele răsar din sufletele curate și acoperă locurile uitate, apar în cimitire și în grădinile oamenilor, unde își lasă petalele peste chipul oamenilor și al luptătorilor care au crezut și cred în dreptatea lui Dumnezeu, în împlinirea destinului Basarabiei românești.
ALECU RENIȚĂ
