Arghezi scria despre Galaction la cincizeci de ani, pe care acesta îi împlinise fără să bage de seamă, că e un scriitor care are de două ori douăzeci și cinci de ani. Eu, autopersiflându-mă, în absența geniului arghezian, aș scrie despre mine că dacă mai am răbdare să scriu doi ani, că de trăit nu știi niciodată cât e sorocul, și-apoi viața unui scriitor contează cât produce marfa lui de viziuni, nu cât orăcăie ca un brotac în inutilități lacustre, aș face de trei ori douăzeci și cinci. Generația tânără ar zice, utilizând o vorbă veche, ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul, cea mijlocie, orgolioasă și nemuritoare, nu te știe și te ignoră superior, doar ai tăi, din preajmă ca ani, cutează o încurajare plină de speranțe.
M-am sculat de cu zori, fără intenția de a croi ceva din cuponul meu de stofă literară neterminată, niște rime îmi bâzâiau sub fruntea de sub care, presupun doctorii, mi s-ar trage și muțenia, dar m-am încăpățânat să zac. Apoi brusc mi-am amintit că nu le-am spus amicilor mei “buni zori” și am sărit la laptop cu voioșia celor de trei ori douăzeci și ceva de ani ai mei, bătuți pe cant și pe muche și pe toate părțile.
Pe o sârmă din multele care trec prin fața casei mele spre a intra în instituțiile megieșe - primăria în dreapta, poliția în stânga - s-au aliniat zece rândunele care se fac opt, trei și iar zece, după expediții solitare sau în grup. Sunt cele care au împuiat în vara asta, zidindu-și cu ciocul cuiburi pe șinele de cale ferată din vremea lui Carol I, servind ca grinzi uriașului salon în care am expus pietre cioplite de țărani, un compartiment cu lucrări ale lui George Apostu, care-mi aparțin, dar le-am făcut cadou Muzeului, obiecte diverse ale unei vechimi îmbelșugate ale neamului românesc creator.
Rândunelele părinți, pe care le recunosc, trăiesc o melancolie îngrijorată, iar puii, școlari atenți, execută comenzi de zbor pe care doar ei le înțeleg.
Ce pricep eu e că au început pregătirile marii migrații și toamna ne lasă iar fără jumătate din cerul viu și înaripat. Rândunelele, făcute de Iisus când era mic, spune legenda, din lut peste care sufla și lutul prindea să dea din aripi, îmi lipsesc iarna. Sunt mai sărac. Orfan de o poezie și un cântec al văzduhului.
Dar încă rândunelele-s aici, iar eu vă urez să aveți ziua de la care nădăjduiți multe. Fie lumină, că beznă va veni destulă!
LUCIAN AVRAMESCU
