În articolul de față nu mi-am propus să aduc acuze celor care de peste treizeci de ani conduc destinele țării, pe ansamblul ei. Mă refer de această dată doar la agricultură, având în vedere că foarte mulți ani, România a fost considerată grânarul Europei, iar produsele sale exportate înclinau balanța de plăți în favoarea României, cu toate că, timp de foarte mulți ani, România a fost obligată să plătească o consistentă sumă ce constituia daune de război și care în cea mai mare parte a fost plătită cu produse agroalimentare. Pentru a fi în stare de a trage o concluzie cât mai apropiată de adevăr, m-am folosit de o metodă de lucru, care, în învățământul superior economic s-a studiat la planificarea și prognoza economiei naționale, metodă care este denumită “metoda prin extrapolare analitică”. Este o metodă simplă, dar care duce la concluzii clare și care este accesibilă oricui. Se întocmește un grafic. Pe coordonatele carteziene, pe abscisă avem timpul, iar pe ordonată avem unul sau mai mulți indicatori. Punctele lor de intersecție se unesc cu o linie continuă, până la data prezentă. Rezultă un grafic care ne arată evoluția fenomenului în timp, iar pentru a prevedea ce se va întâmpla în viitor, se prelungește acest grafic în linie dreaptă și vom ști dacă evoluția este ascendentă, rectilinie sau descendentă. Dacă nu ne convine concluzia și vrem să corectăm evoluția, vor trebui analizate și modificate cauzele care produc efecte negative.
CE-AM AVUT ȘI CE-AM PIERDUT
În anii de după 1990 am avut o discuție cu o distinsă profesoară de limba română, pensionată, care se dovedea foarte îngrijorată de viitor, de soarta României și a românilor. Începuseră falimentările întreprinderilor, privatizări peste privatizări. De vreme ce studiasem atât sistemul economic centralizat, cât și cel privat, cu piața concurențială, i-am răspuns că este foarte simplu de a afla ce se întâmplă. În economia centralizată ai toate datele privind producția din toate domeniile, ai o imagine clară. Știi ceea ce ai, și dacă ești nemulțumit, modifici planurile de producție, care sunt obligatorii, știi ce excedent de producție ai și cât poate fi disponibil pentru export. În cazul proprietății private nu se întâmplă acest lucru. Nu i se poate impune niciunui proprietar să producă ceva, nici nu i se poate impune un plan de producție. Altfel spus, e treaba lui ce face, produsele și le vinde cui și cum vrea, iar statul încasează niște impozite și taxe. Mai pe înțeles, să ne referim la o familie în care câteva persoane realizează venituri. Comparativ cu economia centralizată, acea familie își cunoaște în orice moment veniturile și cheltuielile lunare. În acest fel știe la ce cheltuieli se poate angaja, eventual, pentru investiții mai ample, unde ar fi vorba de un împrumut bancar, știe până unde i se-ntinde plapuma și se limitează la o sumă pe care e capabilă s-o restituie în timp. În aceeași familie, comparativ, în economia privată și piața concurențială, e treaba fiecăruia cât câștigă lunar și își vede de ale lui.
ÎN AGRICULTURĂ
Organizarea sistemului agricol românesc s-a încheiat, conform datelor oficiale în 1962, când s-au format Întreprinderile Agricole de Stat (IAS-uri), Stațiuni de Mecanizare a Agriculturii (SMA-uri), Stațiuni de Mecanizare și Tractoare (SMT-uri), Cooperative Agricole de Producție (CAP-uri), pe lângă care mai era un procent mic de producători particulari din zonele montane, unde n-a fost posibilă colectivizarea. Fără a intra în amănunte, voi preciza doar că raționamentul care a stat la baza acestei organizări a fost pe cât de simplu, pe atât de adevărat. Costurile pentru lucrările din agricultură, mai ales cele ce privesc mecanizarea, sunt mult mai reduse pe unitatea de suprafață pe suprafețe agricole mari, decât pentru un lot mic de teren, sub un hectar. Dar, întreg patrimoniul acestor firme de stat și cooperatist a fost privatizat, nu tocmai în condiții ortodoxe, recurgându-se de multe ori la șantaje și amenințări înainte de licitații. Dorința de căpătuială a unora a fost de nestăvilit. În același timp s-a pornit restituirea in integrum a clădirilor, terenurilor agricole, pădurilor și altele, semnalându-se multe fraude prin aceste revendicări. Dar, un om care a ajuns la o vârstă înaintată și nu mai este apt să lucreze câteva hectare de teren, a preferat să-l vândă. Aici a intervenit legislativul românesc, probabil având interese, și a permis cumpărarea de terenuri în România și străinilor. Este un caz unic în Europa, poate că, aproape în întreaga lume. Un proprietar de teren din România va vinde celui care îi oferă prețul cel mai bun, așa că, în timp, cetățenii străini au intrat în posesia unor mari terenuri de pământ. Totuși, au rămas și fermieri români care încă mai speră și se zbat cu piața concurențială. Se zbat, deoarece legea românească nu protejează producătorul și producția autohtonă. În perioada economiei centralizate nu era permis importul unor produse similare cu producția internă. Era luată în seamă balanța cheltuielilor externe și protejarea producției interne.
LANȚURI DE HYPERMARKETURI
Ofensiva cu care este invadată piața românească de mărfuri prin hyper sau supermarketuri este de-a dreptul năucitoare. Partea bună a lucrurilor este că acum avem acces la mărfuri la care nici nu am visat anterior că vom ajunge la ele vreodată. Aici avem o altă problemă. Discutând cu cineva, cu ani în urmă, îmi spunea că fiica sa este stabilită în Spania. Concediul și-l petrecea de regulă cu părinții, la Târgu-Mureș. Îmi spunea acel tip, în acel an nu va mai veni să-și vadă părinții. Motivul? Prețurile din România. Cu banii pe care-i cheltuiește la noi într-o perioadă de două săptămâni, poate sta timp de o lună într-o țară exotică, într-o stațiune, așa că nu mai vine. Prețurile de la noi sunt aproape duble față de cele din Spania, iar calitatea mărfurilor sunt la limita inferioară. E clar, ne-am făcut și un renume.
PROBLEMA FERMIERULUI ROMÂN
Un fermier român, care deține un lot de teren și pe care-l lucrează, are de făcut suficient de multe investiții până să ajungă la recoltă, în caz că condițiile meteorologice îi vor permite să ajungă să-și culeagă roadele muncii sale. Pasul important este de a vinde marfa produsă pentru a recupera cheltuielile de producție și de a obține un mic profit. Desigur, o producție agricolă mai mare nu se vinde la piața agroalimentară, la kilogram, se vinde en gros. Dar această marfă nu este preluată de lanțurile de magazine multinaționale, fiindcă ei vin la noi cu furnizorii lor de marfă, deoarece li se permite prin lege. În aceste condiții, fermierul român rămâne cu producția pe care n-o poate comercializa și va ajunge la faliment. La fel de concludentă poate fi discuția pe care o avusesem cu vreo 17 ani în urmă cu un fermier, proprietar a vreo 300 de oi, în zona Reghinului. Îl ajuta în muncă întreaga sa familie, dar mai avea și alți angajați. Fiind în preajma Sfintelor Sărbători de Paști, baciul s-a dus în piața de la Reghin să vândă miei. Mi-a spus că abia a reușit să vândă 12 miei, dar, cu toate că a contactat foarte mulți procesatori, nimeni nu a vrut să-i cumpere marfa, așa că, în pas de defilare și cu zâmbetul pe buze, se îndreaptă spre faliment. După câteva luni m-am întâlnit cu același fermier și l-am întrebat dacă s-a produs între timp vreo schimbare.
Mi-a spus că a avut un mare noroc, fiindcă a dat de un italian care a fost dispus să facă importuri masive de ovine.
CE SE URMĂREȘTE, DE FAPT?
Toate aceste realități care se petrec în timp ne duc la concluzia că, de fapt, se urmărește falimentarea agriculturii românești. De ceea ce avem nevoie, vor avea de grijă importurile. Ce va face ferimierul român? În contabilitatea sa fiind în minus, în prag de faliment, va vinde terenul. Cui va vinde? Celui care îi va oferi un preț mai bun, indiferent cine este el. În acest fel, terenurile noastre agricole vor ajunge pe mâna străinilor, fiindcă legislația le permite. Am devenit o simplă piață de desfacere, din ceea ce am fost, mari producători agricoli, la nivel mondial.
EXEMPLE CONCRETE
Aduc în atenție câteva exemple concrete pe care oricine le poate constata. În Târgu-Mureș se afla Fabrica de Zahăr. Producătorii locali de sfeclă de zahăr din județ veneau cu materia primă și primeau în schimb zahăr. Acum, pe acest teren al fabricii se construiește un cartier de blocuri, după ce fabrica a fost pusă pe butuci și timp de mulți ani, terenul a rămas în paragină. Fabrica de Conserve “Mureșeni” a fost pusă pe butuci, fabrică ce procesa producția agricolă locală. În cartierul Tudor Vladimirescu, la ieșire spre Corunca, se afla o fermă pomicolă, de mere. Pomii au fost tăiați, iar în acel loc s-a construit un gigant comercial. În urmă cu câțiva ani, mergând pe Dealul Bandului, am văzut o livadă de meri cu fructele neculese, în plină iarnă. Am rămas stupefiat. Am primit explicații. Proprietarul livezii nu a avut unde să-și vândă marfa, fiindcă n-o preluase nimeni. În aceste condiții, decât să-și încarce cheltuielile cu plata pentru recoltare, a preferat să le lase acolo, neculese.
ÎN CONCLUZIE
Sper să mă înșel, dar concluziile nu pot fi prea fericite pentru români. Agricultura românească este în cădere liberă și până când nu se va schimba legislația privind producția autohtonă, nu se va schimba nimic.
VIOREL CONȚIU
