Și tu, și el, și ea, generația de azi a secolului XXI, firește, sunteți în drept să vă întrebați: “De ce ar mai trebui să abordăm și la această oră a istoriei problema limbii noastre, când avem atâtea alte probleme mai importante?”
Este adevărat și trebuie s-o spunem clar pentru fiecare că astăzi, situația limbii române în această parte de lume e cu totul alta, comparativ cu starea ei deplorabilă, când acest teritoriu făcea parte din defuncta Uniune Sovietică. Cel puțin, acum nu auzi la tot pasul ca “fratele mai mare rus”, care a ocupat Basarabia, și nu numai, în iunie 1940, să te bruscheze de cum ai prins a vorbi în limba mamei: “Govori na celoveceskonl iazîke” (vorbește în limba omenească), adică - vorbește rusește.
Cu siguranță, cel mai bine observă diferența - cât de mult s-a schimbat, în bine, mediul lingvistic în spațiul dintre Prut și Nistru, de la 1991 încoace, acei băștinași, plecați în străinătate, care au revenit acasă după zece sau douăzeci de ani. La aceasta, în cadrul unei discuții, s-a referit, cu sfială nu știu cum, un condrumeț, pe ruta Chișinău - Lipcani, care timp de 17 ani nu a mai călcat cu piciorul acasă:
- Când aud acum cât de frumos vorbesc, mai ales cei tineri, parcă mă rușinez de mine că nu mă pot exprima la fel de frumos...
Da, am ajuns și așa zile! Chiar dacă mai e mult până departe... Esențial este, neamule, că procesul de dezvoltare firească a limbii române, în spațiul dintre Nistru și Prut, a intrat (mai mult sau mai puțin) în albia normalității ireversibile.
Să nu uităm însă cât de mult i-a costat pe toți acei care au dus pe umerii și în pieptul lor Mișcarea de Eliberare Națională. Îmi stăruie și acum lozincile “strigate” de sutele de mii de participanți la mitingurile anilor '90 ai secolului trecut, desfășurate la Chișinău: “Libertate!”, “Tricolor, învingător!” “Jos hotarul de la Prut!” “Limbă, alfabet!”...
Se cade a fi scrise cu litere de aur în Istoria Neamului numele neînfricaților luptători pentru Independență, Libertate, Neam și Țară: Valentin Mândâcanu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ștefan Vârtosu, Dumitru Matcovschi, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Mihai Cimpoi, Lida Istrati, Vlad Pohilă, Ion Vatamanu, Alecu Reniță, Ion Ungureanu, Mircea Druc, Ion I. Buga, Alexandru Moșanu, Ion Dumeniuc și a multor altora, dar nu în ultimul rând - numele celor 66 semnatari ai documentului istoric, publicat la 17 septembrie 1988 în paginile ziarului “Învățămîntul public” din Chișinău - Scrisoare deschisă adresată Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești, prin care era demonstrată necesitatea revenirii la alfabetul latin și se pleda pentru recunoașterea identității limbilor vorbite (o singură limbă) în RSS Moldovenească și în România Socialistă, de la acea vreme.
Era un act de curaj, de jertfire, în ultimă instanță, a unor oameni hotărâți. Dar, Neamule, fără jertfire, de unde izbăvire?
Aceasta ar trebui să se știe: oricât de mari ar fi problemele zilei, deasupra la toate este cea a păstrării, utilizării și apărării limbii române - a mamei limbă -, care ne identifică ca Neam, care este Pavăza ființei noastre. Doar e de înțeles: odată cu dispariția limbii, dispărem ca Neam, și atunci la ce bun ar fi de rezolvat “alte probleme mai importante?”
Dar, ca să vezi, Președintele Parlamentului, Igor Grosu, de la înălțimea funcției ce o deține afirmă că limba română nu este o prioritate a actualei conduceri. Și nu e unicul... De îndată cum a fost investită în funcția de prim-ministru al Republicii Moldova, Natalia Gavriliță, invitată la emisiunea “în Profunzime” (PRO TV Chișinău), la întrebarea moderatoarei Lorena Bogza “Cum rămâne cu articolul 13 din Constituția Republicii Moldova?” (care glăsuiește că limba de stat e limba moldovenească, nu română), înaltul demnitar a spus de sus și tare că pe cetățenii republicii nu-i interesează această problemă, dând de înțeles că există “alte probleme mai importante”.
IONEL CĂPIȚĂ
(Literatură și artă nr. 33-34)
Chișinău
