ROMÂNIA - O ȚARĂ AJUNSĂ LA DISPERARE, CU UN GUVERN FANTOMĂ ȘI UN POPOR DEBUSOLAT, ATACAT DIN TOATE PĂRȚILE...

Distribuie pe:

Poate nu suntem singurii din lume care se confruntă cu o situație atât de tulbure. Dar, spre deosebire de alții, noi pretindem că ne aflăm în inima Europei, ne considerăm un stat democratic, stabil din punct de vedere economic și cu o clasă politică responsabilă. Nimic mai neadevărat. Este doar un clișeu. Este imaginea care ni se vinde, mai ales în anii electorali, când politicienii, machiați strident în culorile naționale, pozează în patrioți, iubitori de nație și par a fi afectați de situația omului de rând ca și când le-ar fi murit o rudă apropiată.

Unde și cum suntem. În realitate ne aflăm la marginea estică, aceea sărăcită de cotropitori, a Europei: “Nouă ne place să credem că suntem europeni, înțelegând prin aceasta că ne supunem aceleiași logici a modernității ca țările prospere ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora”. Au trecut multe decenii de când nu am mai cunoscut cu adevărat democrația.

Din punct de vedere economic am ajuns într-un faliment real, ascuns de autorități sub fraze sforăitoare și planuri de redresare niciodată materializate. Și asta fiindcă de treizeci de ani distrugem fără răgaz tot ce am avut de calitate în țară și tot ce a fost performant în domeniul industrial și în agricultură, pentru că vindem pe nimic inclusiv pământul de sub noi și nu contenim în a sufoca din fașă orice inițiativă autohtonă cu perspective de dezvoltare.

Iar clasa politică, provenită din zona de scursură urât mirositoare a societății, se târăște fără rușine precum un câine lingușitor și flămând în fața străinătății și are veleități de zbir în raport cu propriul popor. Oriunde privești, găsești disperare.

Pensionarul. E disperare în ochii obosiți ai pensionarului român. El trăiește la limita subzistenței din mila unui guvern iresponsabil și nepăsător care consideră că pensia reprezintă o cheltuială inutilă și nu un drept al celui care a plătit o viață întreagă statului în baza unui contract ce i s-a promis că va fi respectat cu sfințenie. E disperarea celui ajuns la vârsta neputinței, care vede cum fiecare nou guvern, cu metode specifice tâlharului la drumul mare, îl atacă știindu-l vulnerabil și încearcă să-i fure din puținii bani care i se cuvin de drept. E disperarea celui tratat cu dispreț în spitale, lipsit de medicația necesară bătrâneții sau pus în fața unor prețuri exorbitante pentru aceleași medicamente pe care cu puțini ani în urmă le cumpăra cu câțiva lei. E disperarea individului dependent de mila unui stat care îl tratează ca pe un balast, un stat interesat în dispariția sa cât mai apropiată pentru a-i lua banii ce i se cuveneau și a-i băga în buzunarul larg al acoliților veșnic nesătui.

Bugetarul. Citești disperarea pe fața angajatului la stat cu salariul blocat an după an și trăind sub permanenta amenințare a disponibilizării întrucât fiecare nouă administrație constată, pe bună dreptate sau nu, că predecesoarea a umflat fără rost aparatul administrativ. E disperarea celui obligat să trăiască după reguli din ce în ce mai absurde, a aceluia care trebuie să se vaccineze pentru a mai putea veni la serviciu, a aceluia care poartă masca opt ore pe zi și care se află la contactul direct cu nervozitatea unor oameni care, hărțuiți de legi inepte, au ajuns la limita suportabilității.

Agricultorul. Disperat este și agricultorul, țăranul adevărat. Părăsit de statul care l-a exploatat nemilos decenii la rând, rătăcit între restricții de toate felurile, al căror rost nu-l înțelege, fără posibilitatea de a-și fructifica munca pământului, alungat din piețe și victimă sigură a samsarilor de produse agroalimentare, obligat uneori să-și arunce la gunoi produsele decât să le dea pe nimic, cu vitele din curte omorâte, sub pretextul unor maladii ori pandemii importate, de hoarde ucigașe echipate precum extratereștrii, văduvit de pământul strămoșesc prin mașinațiuni funciare coordonate de oficialitățile care ar fi trebuit să-l apere de tâlharii de terenuri agricole înmulțiți ca ciupercile după ploaie, cu drumurile satului lăsate în părăsire, obligat să care apa necesară gospodăriei de la fântâna satului cu cobilița pe grumaz ca acum două sute de ani. Din ce în ce mai sărac în satul părăsit de tineret, țăranul își plânge disperarea în pumnii noduroși munciți din greu. El este invizibil pentru acest guvern fantomă.

Părinții. Sunt disperați părinții. Ei nu mai pot controla ceea ce se întâmplă cu copiii lor ajunși prizonierii unui sistem de educație aflat în descompunere, ai unui mecanism dubios al cărui singur efect este semialfabetizarea unor viitori semidocți. E disperarea celui pus să semneze pentru vaccinarea copilului drag cu un vaccin în care nu are încredere pentru că efectele sale pe termen lung îi sunt în mod intenționat ascunse...

Copiii. Disperați sunt și copiii, azvârliți de lopata nepăsătoare ministerului de resort ca niște cartofi din “școala prin prezență fizică” spre “școala online” și invers, rostogoliți precum dovlecii de la obligativitatea de a purta în clasă numai un anumit tip de mască la vaccinarea aproape obligatorie. E disperarea firească a copilului căruia i se spune să nu-și mai numească mama mamă și tatăl tată. A copilului aruncat încă de la vârsta cea mai fragedă în dilema incertitudinii sexuale, a unei educații agresive care îl orientează spre actul sexual contra naturii, spre negarea autorității părintești, spre manifestarea unei independențe pe care nu o înțelege, nefastă pentru oricare copil normal și ale cărei adevărate consecințe nu le cunosc nici “educatorii” lui.Cetățeanul. Cetățeanul, românul simplu sau cât de cât înstărit, este și el cuprins de disperare. Este atacat din toate părțile de o administrație ajunsă la putere prin fraudă, care nu-i cunoaște și nu-i apără interesele, care inventează legi după legi menite să-l îngenuncheze precum o vită înainte de sacrificiu (...). În spitalele românești se moare, poate mai des decât de boală, de nepăsare, de frig sau de foc.

De la Palatul Victoria îl atacă cîții, îngropându-l în sărăcie și datorii plătibile de el și de urmașii săi.

Din dealul Cotrocenilor îl atacă iohanișii, aroganți și nesimțitori, subordonându-l unor guverne adunate în haite, a căror unică îndeletnicire este de a se pleca în fața străinătății hulpave și urmărind un singur scop - ajungerea la ciolan.

Din cele mai neașteptate locuri îl atacă, cu sălbăticie, corporațiile străine care i-au subtilizat întreaga industrie, i-au acaparat cu sprijinul băseștilor, năstașilor, bocilor (și altor circa douăzeci de prim-miniștri rotiți pe fotoliul din Palat ca tiribombele la bâlci) apa pe care o bea și în care se spală, electricitatea cu care își luminează casa tot mai săracă, telefonul cu care își simte aproape copiii alungați de sărăcie în lumea largă, pâinea făcută din grâul trudit spre a fi vândut pe nimic...

În țara asta bolnavă de disperare, pe același cetățean îl mai atacă și speculanții mărunți sau mari, mărind la nesfârșit prețurile, sugrumându-l financiar și furându-i zile din viață cu sprijinul direct al guvernanților corupți.

Deasupra tuturor, niște specimene incapabile să guverneze. Deși au trecut secole ce s-au vrut înnoitoare peste acest popor, politicienii nu s-au schimbat. Ei sunt și azi aceiași șnapani, aceiași hoți organizați în găști denumite pompos partide, aceiași ignoranți înfumurați care confirmă proverbul “Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”. Politicienii au rămas, ca o rasă înghețată într-o matriță fiziologică imuabilă, aceiași indivizi fără simțul dragostei de țară, aroganți cu poporul considerat o turmă de imbecili și, pe deasupra, lipsiți complet de sentimentul demnității naționale.

Nu evoluăm ca țară. Nici măcar nu rămânem în echilibru la un anumit stadiu de dezvoltare. Involuăm într-un ritm debordant. Fenomen dincolo de orice dubiu pentru orice observator obiectiv al realității românești. De ce? Pentru că ei, politicienii, aceiași dintotdeauna, par a fi rămas exact așa cum, în 1856, la Congresul de la Paris, îi descria contele Clarendon, reprezentantul Angliei - niște specimene incapabile să guverneze: “Cum se poate guverna o țară ai cărei conducători - în mod fatal, autoproclamați - nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparența unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii),să-și însușească privilegiile reprezentanților fostelor puteri tutelare?”

TEODOR PALADE

Lasă un comentariu