NEMURITORUL MURITOR!

Moartea e o prezență tragică în cosmos, în întregul Univers, fie el interior sau exterior ființei noastre! Mor stele, dispar galaxii, mor oameni, dispar civilizații! Totul moare și, conform previziunilor unor astrologi, va fi un sfârșit a toate și a tuturor. Totul e o chestie de timp, dar până și timpul “moare”!

Ne-am creat o lume artificială ca să ne servească, am ajuns însă prizonierii ei! Și chiar dacă ea va mai dăinui în urma noastră, rugina timpului o va altera! Argumentul că vom trăi în amintirea urmașilor e prea firav, slab, pricăjit, lipsit de importanță! Amintirile nu doar “ne chinuiesc” (3 Sud Est), ele mor!

Într-o lume muribundă, sortită dispariției totale, morții eterne, neființei, ce rost mai are ideea nemuririi? De ce și pentru ce să trăiesc veșnic? Oare cum aș putea, într-o lume mușcată din toate părțile de necruțătorii dinți ai entropiei maxime!? Oare primul scâncet al nou-născutului, bucurie pentru mamă și specia umană, nu reflectă inconștient și urletul tragic al ființei în fața propriului și inevitabilului tragic destin?

Ne-am trezit de dimineață! Am dormit rapid și ne pregătim de alergare! Nu la sport, ci la fuga după noi (ale noastre) și de noi înșine (de ale noastre)! Fugim, alergăm, transpirăm! Graba zilei pare fără sfârșit! Ne rugăm repede, mâncăm și mai repede, ne aruncăm în furnicarul zilei! Timpul fuge și el, aleargă precum doamna cu părul roșu de vizavi după dulăii scoși la plimbare! Toți gâfâim! Ziua însăși devine o gâfâială orchestrată pe ritm allegro! Însuși ritmul și-a pierdut ritmul! Dulăii nu își mai mișcă jucăuș cozile: nu mai au timp!

Teama ne cuprinde! Ne e teamă de prezent, trecut și viitor! Teama ne însoțește pretutindeni! Ne revoltăm pe trădătorii veacului sau al momentului, pe mai te miri cine, dar și pe noi înșine! Dar ce rost au toate dacă toate trec prin moarte!?

Există și stări de consolare, încredere, nădejde, speranță, dar trecem rapid peste ... suntem prea grăbiți!

O voce interioară, firavă, sugrumată de monden, ne spune că suntem nemuritori! O alta își revendică contrariul! Parcă nu ne mai înțelegem noi cu noi înșine! E prea mare înghesuială! Ne lovim unii de alții, ne călcăm în picioare chiar căzuți - în cădere fiind! Tot ce contează este să rămânem pe baricade, pe baricadele morții, de unde, cu nonșalanță ori rânjind precum un babuin, bravăm victoria vieții! A vieții morții!

Într-un univers care moare, văzând cu ochii, cel care crede în viață înseamnă ori că e naiv, ori că e, într-adevăr, nemuritor!

EMANUEL SORIN BUGNER

Lasă un comentariu