Voi ce-aveți în grai dulceața rostuitelor cuvinte
Ce le puneți ca plămadă într-un suflet de copil,
Din al vostru gând, semințe azi le faceți pentru minte
Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.
Ca o flacără vă ardeți ca să puneți în ființă
Și-n a tainițelor inimi sfinte boabe de lumină,
Iar fântâna vieții voastre apă vie însfințită
Următorilor le deie, că sunt cruzi și fără vină.
La puțini statui va face viața asta hăituită
Ce-n nevoi și suferință vă va arde ca pe-o iască,
Voi, crescuți în demnitate într-o lume prea grăbită,
Sunteți oastea cea modestă, osândită să trăiască.
Eu v-aseamăn, de-mi dați voie, cu o candelă aprinsă
Care arde tremurată, sus pe tâmple de altare,
Să-nsfințească darul vieții și-ntr-o lacrimă prelinsă
Să adune bucuria, că pe mulți făcut-ați oameni.
Când plecați din astă lume înspre cerurile nalte
Să vă faceți roi de stele, împăcați și fericiți,
Toți veți fi trecuți de-a pururi în a vieții lungă carte
Și-n a noastre inimi unde, veți rămâne veșniciți.
MIRCEA DORIN ISTRATE