Mi se întâmplă uneori să îndrăgesc, până la obsesie, câte un text, pe care mi-ar plăcea să cred că, într-o existență anterioară,
l-am scris chiar eu. Ca de pildă acesta: “Suntem contemporani cu strămoșii și ei sunt contemporani cu noi. Noblețea lor e noblețea noastră, vitejia lor e vitejia noastră, victoriile lor sunt victoriile noastre, suferințele lor sunt suferințele noastre. Apărându-le memoria, ne apărăm pe noi. Noi suntem prelungirea lor în istorie, așa cum urmașii vor fi prelungirea noastră. Timpul se împarte în trecut și prezent. Numai în speranță. Trecutul e în prezent, pentru că ei sunt prezenți în noi. Și așa, prezentul lor și al nostru e trecutul lor și al nostru, de aceea ne simțim atât de solidari cu ei, cu ceea ce numim trecutul. Vorbind despre trecut, fără să ne dăm seama, întotdeauna întrebuințăm pluralul la persoana I: «Noi am luptat la Călugăreni!» - zicem. «Noi am luptat la Plevna!» - zicem. «Noi am făcut Unirea!» - zicem! Vorbim ca niște nemuritori. Și suntem nemuritori!” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988).
Legat sau nu de aceste excepționale cugetări, o să vă spun o poveste, fiindcă, la vremuri grele, doar poveștile ne mai descrețesc fruntea.
În aprilie 326 î.Hr., Alexandru Macedon (20 iulie 356 î.Hr. - 10 iunie 323 î.Hr.) capturează zece asceți, în apropiere de Taxila, capitala unui regat din Punjab, azi Rawalpindi (India). Șocați de faptul că umblau cu desăvârșire goi, greco-macedonenii i-au numit gimnosofiști.
Denumirea de “gymnosofist” din textele bizantine a fost redată cu fidelitate de copistul sârb al romanului “Alexandria”: nag = gymnos = gol și moudr = sofistis = înțelept. Vor fi fost yoghini brahmani sau saddhu (sfinți), cel mai probabil yoghini naga sadhu sau poate jainiști digambara, de vreme ce, și astăzi, aceștia din urmă se preumblă pretutindeni “înveșmântați în spațiu” (ambar dig) - consideră scriitorul Gavriil Stiharul. Alexandru Macedon a încercat să-i pună în dificultate, punându-le întrebări de logică, dar aceștia au făcut față, fapt pentru care i-a asociat cu sofiștii din Grecia.
Referitor la acest episod, Mihai Eminescu notează: “Alexandru merge în Indii, unde reșed în Himalaia zeii daci: acolo el întâlnește pe Dochia și de la Zamolx învață înțelepciune”.
Cine erau sofiștii elini? Platon îi descrie ca fiind indivizi care vânează un onorariu cât mai mare.
“Sofiștii - zice Xenofon - vorbesc ca să înșele, pentru a câștiga bani, și nu produc nimic folositor”.
Aristotel afirma că sofistica este o înțelepciune aparentă, iar sofiștii, niște negustori care vând o astfel de înțelepciune: “În acest sens, sofistica nu este o doctrină, ci o atitudine vicioasă a spiritului uman.” Astăzi, judecățile lor sunt cunoscute sub numele de sofisme. Iată, de pildă, câteva: “Ai ce n-ai pierdut. Nu ai pierdut coarne, deci ai coarne”. De unde se vede că nu se mai știe cine a inventat roata...!
Alexandru Macedon - povestește mai departe Gavriil Stiharul - îi invită, totuși, pe sofiști, să i se alăture, observând prestigiul de care se bucurau printre compatrioți, dar Dandamis, liderul lor, refuză. Totuși, unul dintre ei, Calanus, acceptă și îi însoțește pe greco-macedoneni până în Persia, dar se îmbolnăvește de pneumonie și se hotărăște să-și ia zilele prin ardere pe rug. Învățătura lui, și mai ales liniștea lui interioară de care a dat dovadă în fața morții îl impresionează pe Pyrrhon din Elis (cca. 360 I.Hr. - cca. 270 I. Hr.), unul dintre soldații lui Alexandru, care va înființa o școală filosofică în Grecia, după încheierea campaniei militare.
Mărturisesc faptul că, citind fragmentul acesta, gândul m-a purtat către ciobanul... mioritic, “resemnat”, și la “mămăliga” care expodează atât de greu (aici am amendamentele mele: porumbul, adus din America, a fost “naturalizat” în Europa mult mai târziu - dacii mâncau boabe de grâu fiert cu miere!).
În secolul al III-lea î. Hr., un scriitor anonim (posibil Calisthenes) din Alexandria scrie romanul “Alexandria”, unde, firesc, sunt povestite faptele de vitejie ale lui Alexandru Macedon. Mai târziu, romanul va pătrunde în Imperiul Bizantin, căpătând o puternică nuanță creștină. De aici, este tradus în latinește și ajunge în Apus. În secolul al XIII-lea, se traduce în sârbo-croată. Această versiune va sta la baza traducerii în limba slavonă și în limba română, eveniment care va avea loc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După acest din urmă manuscris, care nu s-a păstrat, existând doar mărturii, se vor face numeroase copii, cea mai veche fiind făcută între anii 1619 și 1629, de preotul Ion Românul, din satul Sânpetru (Hunedoara). Va fi tipărit în tiparnița lui Antim Ivireanul, în anul 1713.
În versiunea românească găsim un pasaj unde se descrie întâlnirea lui Alexandru Macedon cu nagomudrii, acei asceți pe care acesta i-a întâlnit, pe o insulă numită “Ostrovul Blajinilor”.
În mitologia română, blajinii mai sunt cunoscuți și sub denumirea de “rohmani”. După I.J. Hanus și Nicolae Cartojan, mitonimul rohman provine de la cuvântul sanscrit brahman.
Cu privire la aceste două mitonime, poporul nostru a dezvoltat încă de timpuriu o adevărată religie. Blajinii sunt meniți să înlocuiască pe pământ spița actuală a oamenilor. Ipoteza tracă a lui Constantin Daniel identifică pe blajini cu abioii despre care scria Homer în “Iliada”. Istoricii greci îi considerau pe abioi drept hiperboreeni. C. Daniel considera că abioii sunt traci nord-dunăreni.
Vedem că, pentru traducătorul “Alexandriei”, yoghinii pe care i-a întâlnit Alexandru Macedon în “Ostrovul Blajinilor” nu puteau fi alții decât rohmanii din folclorul nostru mitic.
“Și merse Alexandru înainte și găsi pe Ivant șezând în scaun de aur, cu cunună de aur în cap, și gol, subt un pom înalt (...) Ivant zise: «Noi credem în Savaot Dumnezeu, și nouă ne este cugetul tot la Dumnezeu, și dacă murim, noi mergem într-alt loc mai bun decât aici!»“.
Cum scriam mai sus, denumirea de «gymnosofist» din textele bizantine a fost redată cu fidelitate de copistul sârb (nag = gymnos = gol și moudr = sofistis = înțelept), apoi a fost preluată de copistul român, care l-a tradus prin “blajini”. “Totuși, românii vor mai fi avut un contact anterior cu asceții hinduși, altfel nu se explica preexistența cuvântului brahman. Când ? Unde ? Nu se știe” - conchide Gavriil Stiharul.
Interesant, nu? O să mă întrebați de ce v-am spus povestea aceasta? În primul rând, fiindcă marile adevăruri se rostesc... în glumă. Și, apropo de glumă, o să vă spun ceva cât se poate de serios: în urmă cu câțiva ani, un clovn brazilian a reușit să câștige un loc în Congresul Braziliei, obținând mai multe voturi decât oricare alt candidat. Tirirică, pe numele său real, Francisco Oliveira Silva, a fost ales deputat federal pentru Sao Paolo, cu peste 1.3 milioane de voturi. Clovnul, al cărui nume înseamnă morocănos, și-a câștigat alegătorii cu sloganuri precum “Mai rău de atât nu poate să fie” - scrie BBC News. (Evident, Morocănosul nu a avut timp să se documenteze asupra realității politice din România!) Acesta era unul dintre cei peste 6.000 de candidați, provenind din 27 de partide, care s-au bătut pe unul dintre cele 513 locuri din Camera Inferioară a Congresului brazilian. Tirirică nu este singura celebritate care a obținut un loc în Congres, deoarece fostul fotbalist Romario a fost ales deputat federal pentru Rio de Janeiro.
Modul în care este formată Camera Deputaților din Brazilia, printr-un sistem de vot proporțional pe liste, le ușurează celebrităților câștigarea unui scaun de deputat.
Cu toate aceastea, analiștii politici spun că popularitatea ridicată a celebrităților, în detrimentul politicienilor, reflectă deziluzia populației față de politicieni, care adesea sunt implicați în scandaluri de corupție.
Sună cunoscut, nu?
MARIANA CRISTESCU
