NOSTALGIA SATULUI COPILĂRIEI NOASTRE

Distribuie pe:

Reîntors curând în satul de unde am văzut lumina zilei, Nadășa, pot să vă mărturisesc, stimați cititori, că pentru mine satul în care m-am născut și am copilărit, alături de casa părintească, care, nu numai că nu trebuie să se vândă, ci, mai mult decât atât, trebuie să-i menținem viața, reprezintă acel univers spiritual care înglobează tot ceea ce poate fi mai mult de prețuit în această lume, fiind leagăn și cânt în registrul polifonic existențial. Așa cum considera marele religiolog român, Mircea Eliade, satul în care ne-am născut, deosebit de oraș, reprezintă acel “ax mundi” în jurul căruia gravitează propria noastră existență, din el trăgându-ne seva morală și spirituală care ne consacră și ne mențin pe fondul unor asemenea valențe etice și axiologice. Analogia satului natal cu centrul universului, de pe poziția cosmocentrismului antropologic, este regăsită și la marele filosof și poet ardelean Lucian Blaga. Astfel, pentru poetul citat, cel care credea că “veșnicia s-a născut la sat”, “A trăi la sat, înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie. Cu privire la acest spațiu mirific, pentru Blaga, “Fiecare sat se simte în conștiința colectivă a fiilor săi un fel de centru al lumii, cum, optic, fiecare om se plasează pe sine, de asemenea, în centrul lumii”. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în poezie, în artă, în credință, acea trăire care participă la totul, siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, implicațiile de infinită rezonanță în însăși spontaneitatea neistovită”, după cum concluziona autorul memorabilelor afirmații. Plecând de la ideea “cosmocentrismului” satului, autorul reformulează afirmația sa în discursul de recepție, ținut la Academia Română, astfel că “Satul nu este situat într-o geografie pur materială și în rețeaua determinatelor mecanice ale spațiului, ca orașul; pentru propria sa conștiință, satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar, dincolo de al cărui orizont nu există nimic”. Probabil că și prin forța acestei perspective holistice, marele gânditor român contemporan, Petre Țuțea, avea să considere țăranul român ca fiind omul absolut, singura ființă creată care poate avea legătură cu absolutul, adică cu Dumnezeu, atunci când crede cu adevărat în Dumnezeu.

De aceea, consider că din perspectiva religiei și a filosofiei creștine, acest ax spiritual, pe a cărui structură morală și spirituală gravităm, poate fi perceput ca o cruce spirituală, asemenea crucii hristice pe care o purtăm fiecare pe propria noastră Golgotă, cu greutatea acestei nostalgii față de trecutul pe care l-am trăit fiecare în acel spațiu mirific al locului unde ne-am născut și copilărit. Astfel, satul copilăriei, pentru mine, a lăsat urmele unei răni sufletești, nevindecate, “cu mirosul sângelui” pe care, oriunde am trăit în afara satului, l-am purtat mereu cu mine, acesta fiind “glasul sângelui” și “glasul pământului” (cf. L. Rebreanu, după al cărui roman s-a folosit titlul acestui film antologic sub al cărui generic s-a constituit), care mai reverberează și astăzi în memorie și suflet. A sângelui porcului tăiat la Crăciun, a mielului sacrificat la Paști și al altor vietăți hrănitoare. Al aburului mămăligii și al laptelui fiert, dar și al pământului pe care l-am călcat desculț prin roua dimineții și pe ogorul arat, atunci când mergeam la plug și la prășit - căpălit, care, chiar dacă atunci nu trezeau prea mari bucurii, astăzi parcă le ducem dorul, îngemănat cu dorul față de cei dragi, dispăruți odată cu aceste trăiri, care au rămas doar ca niște umbre ale unor veșnice amintiri care ne domină sufletește, din care renasc sentimente ce nu se vor șterge niciodată din memorie, fiind puternic încrustate în sufletul celor care iubim satul, oamenii lui și casa părintească.

Aceasta și pentru că în acest mediu am învățat “abecedarul vieții - existenței”, ca ulterior să învățăm să știm să “citim” și să “scriem” cartea propriei noastre existențe în această lume trecătoare, de “basm și pitoresc”, cum magistral se exprima “poetul pătimirii noastre” - al țăranilor, Octavian Goga, în “Discursul de recepție rostit în ședința Academiei Române”, când a fost primit în rândul membrilor acestei prestigioase instituții. Asemenea acestui mare poet și vremelnic om politic, și pentru mine satul natal mi-a conferit acea “coroană” imaginară pe care o port cu nostalgie, considerând-o fundamentul personalității mele. Din păcate, satul românesc contemporan, cu atât mai mult satul în care m-am născut, dincolo de acel echilibru și de acea stabilitate morală și culturală care și-a pus amprenta asupra noastră, prin bunicii și părinții noștri, nu mai este ceea ce a fost, devenind un mediu mai puțin atractiv, ca să nu spun ostil, astfel că între copilărie și sat nu mai există acea “simbioză” specifică satului tradițional, cu vraja sa de neuitat și de neînlocuit. Astăzi, satul nu mai e cel pe care ni-l descriau marii scriitori (George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceaunu, Marin Preda, Dinu Săraru - care încheie literatura despre satul tradițional, prin trilogia “Niște țărani”, după cum considera criticul literar Mircea Iorgulescu), și nici locuitorii lui nu mai sunt țăranii de odinioară, cei care “își amestecau sudoarea, lacrimile și sângele cu lutul plămădirii veșniciei”, cum magistral sunt portretizați acești locuitori, ci a rămas doar umbra acestora, prin amintirile și nostalgiile pe care le purtăm cei care trăim prin sat, precum și satul trăiește prin noi, creându-se acea insurmontabilă simbioză a veșniciei și nostalgiei față de ceea ce ne-a înfrumusețat sufletul în acei ani ai copilăriei.

Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog

Lasă un comentariu