Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, Boteni, Muscel, România - d. 3 decembrie 1991, București, România) a fost un autor, economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român, membru al Mișcării Legionare, victimă a regimului comunist din România. Petre Țuțea este arestat în 12 aprilie 1948, fiind încarcerat în arestul Siguranței din str. Rahova, acuzațiile care i se aduceau fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor.
În realitate, în 11 februarie 1948, diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situației economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu ani în urmă de Petre Țuțea, în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei și Comerțului (Economiei Naționale), privind relațiile economice româno-germane din trecut, ca bază de comparație cu relațiile economice româno-sovietice.
A fost supranumit un Socrate român, datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist, scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate. S-a bucurat de prietenia lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica. A fost preocupat de filosofia religioasă creștin-ortodoxă. (ro.wikipedia.org; unitischimbam.ro)
Petre Țuțea - foto preluat de pe Istoria.md
[…] Eseistul, politicianul român Petre Țuțea (în Tratatul de Antropologie creștină) arată că într-un articol „Heidergger afirmă că sistemul este structura de chip cognitiv a structurii și a alcătuirii ființei însăși. Iar cunoașterea are temei doar atunci când este sigură de sine. Drept pentru care, în aceeași viziunne, gândirea și certitudinea ei devin măsură a adevărului de unde doar ceea ce este adevărat poate să fie recunoscut ca ființând cu adevărat. Pentru Heidegger, tribunalul care decide ce poate fi și ceea ce nu poate fi, și chiar ce înseamnă în general ființa, este certitudinea de sine a gândirii”. Trecând în revistă sistemele construite de unii din cei mai importanți filozofi, Petre Țuțea exclamă: „Ce purificator pare creștinismul față de sterilele speculații ale marilor filozofi!” Se întreabă Țuțea: „Ce reprezintă însă Heidegger în esență? Un amestec de umanism și presocratism, într-un limbaj vetust și obscur, naturalist-heraclitic și mitologic, într-o hermeneutică arbitrar personală. (…) Omul concret, ca Dasein, ce poate să cunoască sau să știe el, pieritoare creatură? Nimicul? Existențialismul de orice tip nu oferă nici un sens lumii, nici al existenței umane, care apare și dispare în ea, nu trezește setea de real, reprezentând absurdul acestui veac prin neliniștea situațiilor limită, terminând nociv și neconsolator în tăcere–în neant–formă a înțelepciunii simbolizată de Heidegger în gestul regelui de la templul din Delphi, care arată cu mâna spre nicăieri.” Țuțea amintește că Werner Sombart (1863-1941), fost economist și sociolog german considera marxismul o concepție antropologică pesimistă, ca orice materialism. „Acest pessimism l-a îndemnat probabil pe Heidegger să prețuiască concepția istorică a lui Marx. Omul religios este îndreptățit să fie optimist, nefiind stăpânit de neliniștea metafizică a morții, infinitului și neantului. El trece prin natură, dar nu rămâne în ea. Omul modern se mișcă ca un orb între optimismul lui stupid și timpul „destin” – finitudinea existențialistă”. Heidegger se chinuiește mai ales sub stăpânirea normelor și poruncilor plăsmuite de spiritul lui de animal rațional rătăcitor”. Demonicul din el l-a despărțit de „grație și revelație”, silindu-l să se refugieze în magic, practicând superstițiile, cum au făcut faimoșii exponenți ai secolului luminilor”. „Este curios cum Heidegger a putut afirma că omul a uitat natura și de aceea s-a întors s-o caute în presocratici. Omul a scormonit aparența, lumea sensibilă, până a ajuns la constatarea că natura ca atare nu există, cum afirmă și materialiștii, și nici substanța simplă, infinită, ca natura naturans, lucrurile aparente fiind modurile ei, natura naturata, ca-n panteismul spinozist. Atunci cum se răspunde la întrebările fundamentale și necesare: care este cauza lumii–fundamentul ei–și există unitatea ei? Principiul rațiunii suficiente și idea de ordine duc la Dumnezeu, ca origine a tuturor lucrurilor și ca unitate a lor”. […]