Antrenate într-o imbecilă și continuă luptă politică, nici puterea și nici opoziția n-au timp să privească la detalii, la ceea ce se întâmplă în jurul lor și mai ales cu țara. În atari condiții neprietenii noștri, și din aceștia avem destui în jurul nostru, atacă pe toate căile și cu toate mijloacele. Personal nu mi-aș fi închipuit că un președinte al unei țări vecine, invitat la summit-ul privind soarta Crimeei, “sustrasă” de rușii lui Putin de la Ucraina, în anul 2014, manifestare care a avut loc la Kiev, la 23 august a.c., și la care au participat reprezentanți de frunte a 46 de state, ca președintele Ungariei cu numele amintit să se abată de la subiect, aducând la masa discuției problema Transilvaniei. Ceea ce a vrut domnia-sa să sublinieze, și se pare că a și reușit, este că soarta de azi a Crimeii seamănă ca două picături de apă cu cea a Transilvaniei de acum 101 ani, “răpită samavolnic”, prin Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920, de către România. O poveste demnă de adormit copiii, dar în niciun caz de talia unui președinte de stat care se pretinde. Lucrul acesta îl spunem noi, dar președintele Ungariei a procedat astfel în mod deliberat. El a pus mai presus efectul propagandistic al discursului său care, cu siguranță, a lăsat urme în mintea și conștiința multor participanți, dintre care 16 șefi de stat și 30 de președinți de Parlament, în frunte cu președintele Consiliului European, făcându-i să-și pună oarecum întrebarea dacă predecesorii lor de la acea vreme, aflați în funcțiile pe care le dețin ei, au procedat corect sau nu, vitregindu-i pe cei care de peste un secol se plâng neîncetat de ceea ce li s-a întâmplat la sfârșitul Primului Război Mondial. Aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentanții României, în frunte cu prim- ministrul în funcțiune Florin Cîțu, n-au scos nicio vorbă.
Și, pentru a ne lămuri măcar noi pe noi, am considerat necesar să intrăm puțin în istorie pentru a dovedi că între soarta Crimeei și cea a Transilvaniei nu există nici cea mai mică asemănare din punct de vedere al destinului.
Crimeea este o peninsulă, într-adevăr, cu o mare valoare strategică, cu o suprafață de 27.000 kmp (echivalentul a 6 județe din țara noastră), cu o populație de circa 2 milioane de locuitori, conectată la continent, în zona Ucrainei, printr-o fâșie de pământ lată de 5-7 km, dând impresia că ar fi mai mult o insulă. De cealaltă parte, spre Rusia, Crimeea este separată de teritoriul acesteia prin strâmtoarea Kerci, cu o lățime ce variază între 3 și 13 km ce face legătura dintre Marea de Azov (marele lac al Rusiei) și Marea Neagră, deschizând astfel calea maritimă a Rusiei spre Mediterană, și de acolo spre toate oceanele lumii.
Apreciată din cele mai vechi timpuri ca o punte de legătură între estul și vestul lumii, Crimeea a fost dominată mai întâi de mongoli, (tătari), care dețineau suprafețe imense din actualul teritoriu al Rusiei, dar și al Siberiei între anii 1238- 1449, după care, în intervalul 1449-1783, a intrat sub protecția otomană. În urma deselor războaie între Rusia și Imperiul Otoman, sub domnia țarinei Ecaterina a II-a, la 1783, peninsula a ajuns sub stăpânirea imperiului Rus, apoi a Uniunii Sovietice până în zilele noastre. În cadrul URSS ea a avut mai multe forme administrative: cea de autonomie, între 1921-1944, de regiune în cadrul URSS, între 1945-1954, apoi de regiune în cadrul Ucrainei (1954-1991). Din 1991, odată cu constituirea noului stat Ucrainean, ea a fost recunoscută ca parte a acestuia, până în 2014, când a fost anexată de ruși.
Interesant de știut este cum această peninsulă atât de importantă pentru Moscova a ajuns în mâinile Kievului încă din anul 1954, după 171 de ani de la anexarea ei de către imperiul Țarist. Transferul s-a făcut conform Constituției lui Stalin din 1936, care permitea dreptul de modificări teritoriale între statele Uniunii Sovietice în funcție de necesitățile acesteia, dar numai cu aprobarea Moscovei. Sub incidența prevederilor acestei Constituții a avut loc și ciuntirea Basarabiei, prin trecerea la Ucraina a Bucovinei și a celor trei județe din sudul acesteia (Ismail, Cahul și Bolgrad), suprimându-i acesteia accesul la Marea Neagră, și diminuându-i teritoriu cu peste 21.000 kmp).
Revenind la Crimeea, cadoul Moscovei pentru Ucraina, în 1954, constituie în versiunea oficială drept “un act nobil din partea poporului rus cu ocazia aniversării a 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia (1654), și pentru a arăta încredere fără margini și dragostea poporului rus față de cel ucrainean”. Interesantă mutare pentru că la acea vreme, în urma epurărilor tătarilor, pe care Stalin i-a trimis în republicile asiatice fără drept de întoarcere (Turkmenistan, Tadjikistan etc.), populația peninsulei era formată din 75 la sută ruși și doar 25 la sută ucraineni, ceea ce înseamnă că la 1954, Crimeea era mai plină de ruși ca niciodată.
Substratul real al acestor mutații dubioase ar fi fost lupta pentru putere desfășurată la nivelul PCUS, liderii de atunci încercând să-și apropie Ucraina, țara cu cea mai mare populație din cadrul Uniunii Sovietice, după Rusia propriu-zisă (RSFSR). Ea este opera lui Nikita Hrușciov, fost prim secretar al PC din Ucraina între anii 1930-1949, ajuns ulterior secretarul general al PCUS.
Punând în oglindă cele două entități teritoriale, ne dăm seama că între ele nu există nicio asemănare din niciun punct de vedere, iar aducerea în discuție a Transilvaniei la acest summit, nu constituie decât o manevră propagandistică murdară, un gest nedemn de șeful unui stat care ar trebui să insufle conaționalilor săi nu sentimente de insatisfacții pentru un trecut îndepărtat, pe care domnia sa îl consideră nedrept, ci o viziune optimistă într-o Europă a popoarelor unite.
În excelenta sa carte “Transilvania invincibile argumentum”, care poate fi procurată și de la sediul Vetrei Românești, prof. univ. Ion Coja de la Universitatea din București, tratează pe larg tocmai acest aspect al unui perpetuum mobile al propagandei ungare, care nu scapă nici cel mai mic prilej de a ataca România în problema Transilvaniei. Aceasta, tocmai pentru a ne face viața grea și a crea, pas cu pas, acea masă critică în rândul auditorilor, indiferent de calitatea lor, și cu atât mai mult când este vorba de oameni politici cu mare putere de decizie, pentru a repune, odată și odată, pe tapet revizuirea Tratatului de la Trianon. În calitatea sa de cercetător în domeniul lingvisticii, spune domnia sa, exegeții maghiari plusează la nesfârșit tot felul de teme și idei, care uneori te scot din sărite, prin care vor să dovedească, evident fără cale de izbândă, că românii din Transilvania nu sunt urmași ai dacilor, ci ei au venit din sudul Dunării, instalându-se aici pe neobservate în secolul al XIII-lea, deci cu mult după descălecatul ungurilor în Europa. Ca să vezi!
IOAN CISMAȘ
