Într-o lume atât de agresivă şi de alambicată pusă pe câştig din orice şi cu orice preţ, fapt pentru care este gata să calce în picioare nu numai elementarele legi ale bunului simţ, ci şi cele juridice, se pare că din cei puşi să apere legea şi statul de drept, libertăţile fundamentale ale omului, doar tagma ziariştilor este cea dispusă să se ia de gât cu nemernicia sfidătoare. Este adevărat că mijloacele de care dispune şi cu care intră în luptă sunt modeste şi lucrarea lor nici nu ucide şi nici nu bagă pe nimeni la puşcărie, dar zgomotul pe care-l fac, în calitatea lor de câini de pază a democraţiei, cum li se spune, au de multe ori ecouri puternice, mai ales în rândul opiniei publice, făcându-se astfel presiune asupra autorităţilor să se sesizeze asupra faptelor reliefate şi incriminate, obligate uneori chiar să şi acţioneze. Oricum, misiunea lor, a ziariştilor, este, de multe ori, şi ingrat, şi deranjantă, şi pentru aceste fapte de bune practici, societatea civilă pe care o reprezintă îi cam uită, dar răufăcătorii cărora le-au stricat vadul şi afacerile, niciodată. Deşi considerată cea de-a patra putere în stat, apreciere ce vine mai mult din partea cetăţeanului, în lupta lor curajoasă cu corupţia, mafia, nedreptatea, abuzurile din partea autorităţilor, ziariştii n-au nici o protecţie legală, şi, în consecinţă, ei cad uşor victime din partea răzbunătorilor, plătind uneori cu viaţa, dar şi cu închisoarea când ajung pe mâna unor tribunale cu procurori şi judecători corupţi, şi din aceştia sunt destui pretutindeni.
Ziariştii mai sunt consideraţi pe bună dreptate şi chirurgi ai societăţii, şi chiar dacă cu bisturiul lor nu se taie în carne vie, intervenţiile lor, făcute cu mult curaj şi profesionist, sunt valoroase şi de bun augur pentru însănătoşirea organismului social. De asemenea, şi micile încondeieri cu înţepături au menirea să tragă un semnal de alarmă asupra unor lucruri care nu se fac sau se fac prost, ori cu întârziere, punându-se astfel în mişcare şi în direcţii potrivite energiile umane pentru bunul mers al societăţii, trezindu-i astfel pe mulţi din somnolenţă, mai ales pe cei care ne conduc sau gospodăresc avuţii, oraşe şi sate, amintindu-le că datoria lor este să acţioneze în interesul statului şi al cetăţeanului.
Şi într-un caz, şi într-altul, ziariştilor li se cere determinare şi curaj, multă perseverenţă, şi pentru aceasta ei plătesc într-un fel sau altul şi uneori chiar cu viaţa. Vorbind despre ceea ce e mai rău, Organizaţia “Reporteri fără frontiere” dispune de o bogată statistică la nivel mondial privind modul de abordare a libertăţii presei, dar şi tributul de sânge pe care această a patra putere în stat l-a dat în lupta ei cu răul societăţii în ansamblul ei. Conform datelor acesteia, în ultimul deceniu, din 2010 şi până în 2019, la nivel mondial au fost ucişi 930 de ziarişti, autorii acestor nesăbuinţe fiind criminali puternici, grupuri extremiste sau mafiote, politicieni corupţi etc., iar mai nou, intrând pe lista neagră aspecte privind distrugerea mediului şi procedurile de infectare cu Sars-COV-2. Anii care au dat cele mai multe victime sunt cei din intervalul 2012-2015, cu 514 cazuri, după care s-a înregistrat o scădere la ucideri, crescând în schimb numărul celor condamnaţi după gratii care la ora actuală au ajuns la 387 de ziarişti în întreaga lume. De notorietate este masacrul comis de terorişti în Redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo din Franţa-Paris, din 2015, dar şi uciderea în 2017 a ziaristei de 53 de ani din Malta, Daphne Caruna Galizia, care scria despre corupţia şi mafia din sport. Conform aceloraşi statistici, ţările în care practicarea ziaristicii este mai periculoasă sunt: Mexic, Siria, Afganistan, Somalia şi Pakistan.
Cei de la Comitetul Nobel constată că în ultima vreme, libertatea presei este din ce în ce mai supusă presiunii, regimurile încercând să o limiteze cât mai mult. La capitolul libertatea presei, România se află pe locul 47, din 180 de ţări, iar Republica Moldova pe locul 91. Topul ţărilor în care ziariştii se bucură de o mai mare libertate este format din: Norvegia, Finlanda, Suedia, Olanda, Danemarca, Elveţia, Noua Zeelandă, Jamaica, Belgia şi Costa Rica. Germania se află pe locul 13, Austria-16, Franţa-32, Marea Britanie-33 şi SUA-48, adică imediat după România.
Avându-se în vedere contribuţia presei în ansamblu prin implicarea în reglarea mecanismelor societăţii în extirparea răului şi promovarea binelui, Comitetul Nobel şi-a propus, pentru prima dată de la înfiinţare, acordarea premiului Nobel pentru Pace pe 2021 a doi ziarişti selectaţi din cele 329 de candidaturi ţinute secrete. Este vorba de jurnalista Maria Ressa din Filipine şi Dmitri Muratov din Rusia. Maria Ressa, de 58 de ani, s-a remarcat prin site-ul de investigaţii Rappaler pe care
l-a co-fondat în 2012, folosind libertatea de exprimare pentru dezvăluirea abuzurilor de putere şi autoritarismul în creştere în ţara sa natală - Filipine - motivează Comitetul Nobel. Ea a mai documentat, de asemenea, modul în care reţelele sociale sunt folosite pentru a răspândi ştiri false, a hărţui adversari şi manipula discursul public.
La rândul său, Dmitri Murato, redactor-şef la ziarul independent Novaja Gazeta din Rusia, a publicat articole critice care variază de la corupţie, violenţă politică, arestări ilegale, fraude electorale, până la utilizarea forţelor militare ruseşti, atât în interiorul, cât şi în afara ţării. Adversarii gazetei au contraatacat prin hărţuiri, ameninţări violente şi crimă. De la înfiinţarea ziarului în 1993, pentru scrisul lor curajos, şapte ziarişti au fost ucişi, printre care cel mai recent ziarista Anna Politkovskaia, care a scris articole revelatoare despre războiul din Cecenia. În ciuda crimelor şi ameninţărilor, Dmitri Muratov a refuzat să abandoneze politica ziarului.
La noi în ţară, câinii de pază ai democraţiei sunt la post. Ei îşi fac meseria mai ales prin intermediul studiourilor de radio şi televiziune, şi mai puţin prin presa scrisă, căreia, din păcate, i se acordă o importanţă din ce în ce mai mică, în ciuda celei mai mari eficienţe. Pentru că, scrisul este scris, dar vorba zboară. Oricum, eficienţa presei româneşti de azi (pe vremea comuniştilor era redusă numeric, dar cu un impact mult mai puternic) este mult mai scăzută, în ciuda marii ei diversităţi. Motivul este atât lipsa de profesionism a multora din cei angajaţi să slujească această meserie, cât şi a înţelegerii greşite de către ei şi patronii lor a menirii în societate. Un ziarist cu adevărat şi pus în slujba societăţii, trebuie să aibă mult curaj, să dispună de o pregătire generală solidă, pentru a nu fi doar un simplu plagiator al evenimentelor, ci un om de atitudine, un înaintemergător, capabil să intervină calificat şi cu soluţii pentru îndreptarea răului şi promovarea binelui în societate. Ori, la acest capitol, presa românească mai are multe de pus la punct, motiv pentru care aservirea ei de către politic este o realitate tristă, iar nesfârşitele talk-showuri constituie o dovadă a slăbiciunii şi lipsei ei de eficienţă. În consecinţă, cu toate că România este ţara în care se întâmplă multe rele, capacitatea presei în ansamblul ei răspunde nemulţumitor la aceste provocări. Ziariştii noştri “nu se bagă” pentru că n-au nicio ocrotire din partea legii, fapt care-i îndeamnă la prudenţă. Se cuvine să amintim că pe vremea lui Ceauşescu, ziariştii dispuneau de o Lege a presei care le conferea autoritate, dar şi răspundere, ceea ce îi făceau mult mai productivi în îndreptarea lucrurilor şi bunul mers al societăţii. Lipsa lor de protecţie din partea statului, a aşa-zisei democraţii de azi, constituie un indiciu că el însuşi nu este interesat a acorda puterea cuvenită presei, care ar putea să se întoarcă ca un bumerang împotriva instituţiilor de bază ale acestuia, ale partidelor politice, obişnuite de atâţia ani să se joace cu destinul ţării, cu pescuitul în ape tulburi.
IOAN CISMAŞ
