(n.8/20 apr.1839, Sigmaringen, Germania-d.10 oct.1914, Sinaia)
Primul, deoarece toți ceilalți aproape douăzeci de regi-preoți daci sau geto-daci n-au avut parte de astfel de ceremonii de încoronare. Inclusiv viteazul Decebal, ultimul dintre ei. Cel care a fost jelit și îngropat pe ascuns, de teama neiertătorilor cuceritori romani ai împăratului Traian!
Așadar, Carol I a trăit peste 75 de ani, din care 48 a fost domnitor, o scurtă perioadă, iar apoi rege al României. Astfel că a fost considerat, la acea vreme, unul dintre cei mai longevivi monarhi ai Europei. Iar bunul Dumnezeu l-a fericit și ocrotit să închidă ochii, pentru totdeauna, pe patul său din mult îndrăgita lui reședință de vară: Castelul Peleș din Sinaia, zidit din a sa poruncă. Deci, au trecut 107 ani de la moartea întâiului rege al Principatelor Unite ale României, organizare administrativ-teritorială lăsată moștenire de principele Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cel care, după nici șapte ani de la începutul domniei sale, a fost nevoit să abdice, consimțind să se autoexileze în orașul universitar german Heidelberg. Acolo unde avea să moară la 15 mai 1873, atunci când abia împlinise vârsta de 53 de ani. Între timp, politicienii liberali ostili ideilor lui Cuza înnoitoare și reformatoare, au adus în țară ca domnitor, iar apoi ca prim-rege al României, pe un principe german. Cel care făcea parte din vechea și prestigioasa spiță nobiliară și monarhică Hohenzollern-Sigmaringen. Numai că acelui firav început de unitate statal-teritorială, petrecut sub Cuza la 24 ianuarie 1859, îi lipsea tocmai populația cea mai numeroasă a Ardealului, Bucovinei și Basarabiei. Adică: românii a încă trei străvechi ținuturi istorice și românești. Cele care, oficial, se vor alătura patriei-mamă, rând pe rând, culminând cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Ajungând la acest capitol al scrierii mele, mă gândesc că este nu numai locul, dar și momentul cel mai nimerit de a face precizare că regele Carol I s-a grăbit să deprindă cât mai repede cu putință atât vorbirea, cât și scrierea corectă și fluentă a limbii române. Iar ca să-i vină în ajutor, preotul Miron Cristea (1868-1939), viitorul Patriarh al României Mari (originar din Stâncenii-Topliței văii superioare a Mureșului), îl recomandă ca dascăl și sfătuitor regal pe cărturarul ardelean August Treboniu Laurian (1810-1881), cel care, între timp, se stabilise în București. Cu precizarea că el era nu numai unul dintre fiii de seamă ai Fofeldei, sat de pe valea sibiană a Hârtibaciului, dar și principalul inițiator al înființării Academiei Române, precum și membru-fondator și președinte al Asociațiunii Transilvane ASTRA din Sibiu.
Să vedem, în continuare, cam ce a reprezentat pentru România și românii ei cei 48 de ani de domnie neîntreruptă ai acestui destoinic rege, de origine germană! În primul rând, în timpul lui a fost obținută răsunătoarea victorie militară comună româno-rusă în războiul purtat, între anii 1877-1878, împotriva armatelor turcești, la sfârșitul căruia România nu numai că își câștigă, pentru prima dată, independența de stat, dar, conform tratatului de pace, primește atât vechiul ținut românesc și creștinesc al Dobrogei, cât și unele provincii situate mai la sud de Dunăre. Se pierde, în schimb, în favoarea Rusiei Țariste, sudul Basarabiei. Curând după aceea, în țară se simte o pronunțată redresare economică, în paralel cu punerea bazelor unor instituții vitale viitorului stat modern. De asemenea, începe să prindă contur îndrăznețul proiect al inginerului-arhitect român Anghel Saligny (1854-1925). Respectiv, arcuirea peste cele două maluri ale apelor Dunării, între Fetești și Cernavodă, a celui mai lung pod feroviar al Europei din acele timpuri. Din aceeași perioadă istorică datează și construirea, la Sinaia, a Castelului Peleș. O bijuterie de o cuceritoare eleganță arhitectonică, picturală, peisagistică și dendrologică! Însă, între cele mai nedrepte și triste nerealizări ale anilor domniei regelui Carol I este înnăsprirea, peste măsură, atât a exploatării țăranilor-clăcași, cât și a celor iobagi de pe pământurile boierilor-moșieri latifundiari. O stare socială și agrariană nefirească și intolerabilă, urmată de declanșarea și reprimarea sângeroasă a răscoalei țăranilor români din iarna spre primăvara anului 1907. Și în vreme ce tragica răzmeriță, cu mii și mii de morți, avea să fie anticipată de poezia “Noi vrem pământ”, scrisă de năsăudeanul George Coșbuc (1866-1918), poezie nebăgată în seamă de către autorități, un alt talentat scriitor al acelorași meleaguri, prozatorul Liviu Rebreanu (1885-1944), descrie atât greaua povară a traiului zilnic al țăranului român, cât și permanenta lui dragoste pentru pământ (deopotrivă a țăranului muntean și moldovean, dar și a celui ardelean, asuprit atât economic, cât și etnic și religios). Sunt povești și povețe memorabile, descrise cu măiestrie în sutele de pagini ale romanelor “Ion” și “Răscoala”. Primul, tipărit în anul 1920, pentru care autorul este ales membru al Academiei Române, în vreme ce, cel de-al doilea roman, apărut în anul 1932, avea să fie lăsat de toate oficialitățile statului într-o nefirească uitare. Nu, însă, și de intelectualii satelor și de puținii țărani români știutori de carte, din acele nu prea îndepărtate vremuri!
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
