După cum se poate observa, stimați cititori, tot ceea ce s-a întâmplat în politica românească postdecembristă se aseamănă cu un joc de poker, însăși scena politică aparținând unui asemenea joc la cacealma! Un joc murdar și meschin sub raport moral, între jucătorii politici - acei “privilegiați ai sorții”, care nu au avut “ghinion”, ca să folosesc o sintagmă prezidențială recentă, sau a “băieților deștepți” și nu a “prostănacilor” (recurgând la aceleași înțelepciuni prezidențiale), care au falimentat țara, pe fondul acestei tactici specifice acestui joc, la care asemenea jocului de golf nu participă oricine, ci doar cei aleși, nu de divinitate, ci de noi, prin ignoranța de care am dat dovadă în această perioadă întunecată a falsei și clamatei democrații. Pentru cei mai puțini cunoscători ai acestui joc, voi menționa că prin cacialma se înțelege simularea și inducere în eroare a adversarului, ceea ce în spațiul politicii poate fi asociat cu inducerea în eroare a poporului din partea tuturor politicienilor prin promisiunile făcute în vederea înșelării alegătorilor, priviți ca niște adversari în raport cu interesele lor individuale și de grup. Că am fost înșelați în așteptări, spus sociologic că ne confruntăm cu o anumită disonanță (decalaj între așteptări și realizări), este un adevăr palpabil în orice guvernare, fiind o trăsătură balcanică, de unde vine și numele - din tucescul kaçirma. Referindu-mă la jocul de cărți și implicit la cacialma sau la bluf, înseamnă să simulezi că ai cărți valoroase, mai bune ca ale adversarului, spre a-l intimida și a câștiga apoi cu o carte mai slabă decât a acestuia/acestora. În același timp, a juca la cacealma sau a blufa înseamnă a paria având o combinație de cărți (“mână”) care nu este considerată a fi cea mai bună (câștigătoare), determinând cel puțin un adversar - ce deține o “mână” mai bună - să renunțe la joc (cf. Wikipedia). În limbajul cotidian, preluat din aceeași limbă menționată, prin cacialma se face referire la un amestec de elemente, cum ar fi legumele într-o ciorbă, fără a se ști ce rezultă din acel amestec. Mai adecvat politicii, s-ar putea traduce printr-o “ciorbă eclectică” de ideologii și promisiuni deșarte, cuprinse în programul de guvernare al unui partid su altul, prin care sunt înșelați atât adversarii politici, chiar și în cadrul coalițiilor, cât mai mult, alegătorii, cărora le-a făcut asemenea promisiuni, asemenea întregii societăți.
Așa cum știm, în campaniile de guvernare și în propaganda mincinoasă și demagogică s-a blufat de la început prin tot ceea ce s-a promis, miza fiind preluarea puterii și nu interesele naționale atât de clamate de politicieni.
Dacă este să mă refer la situația prezentă cu care ne confruntăm, această tactică a cacealmalei este și mai prezentă: cel care a blufat a fost USR-ul, miza acestui partid bazându-se pe faptul că vor putea câștiga prin renunțarea la propunerea de premier de către ceilalți jucători politici. De regulă, asemenea jocului de poker, la această tactică apelează jucătorii cei mai slabi, fiind conștienți de faptul că singura șansă de a câștiga este recurgerea la ea, fără a avea o strategie viabilă și validată de realitate. Așa s-a întâmplat și în recentul joc politic, în Parlament, când toți ceilalți jucători au renunțat la joc, astfel că prin această tactică a cacealmalei au pierdut votul, miza lor fiind preluarea puterii cu orice preț, în acest sens asumându-și un anumit risc. Pe lângă faptul că acești politicieni nu sunt pricepuți în politică, la fel de nepricepuți s-au dovedit și în teoria jocurilor (această limită este valabilă pentru cei mai mulți actori politici!), care implică cunoștințe în teoria și calculul probabilităților. Una din regulile acestui joc constă în faptul că orice joc - politic în acest caz -, este un joc probabilistic, astfel că șansa mai mare de succes are loc atunci când probabilitatea de a fi prins sau surprins cel care recurge la această tactică riscantă scade. Le sugerez jucătorilor politici să citească cel puțin cartea lui David Sklanski, Teoria Pokerului, care poate fi adaptată și în politică, unde se mizează pe un asemenea joc matematic: jocul cu sumă sau nulă, care în politică descrie o situație în care câștigul unui participant este perfect echilibrat cu pierderea unui alt participant, putând fi considerată orice situație care presupune că orice câștig al unui participant necesită o pierdere egală a altui participant, fără ca suma pierderilor adversarului să fie egală cu suma avantajelor celuilalt actor aflat în joc. Autorul cărții citate ne sugerează faptul că există mai multe caracteristici ale jocului care pot scădea probabilitatea de a fi prins și care pot crește profitabilitatea bluf-ului, implicând următoarele variabile independente:
1. numărul adversarilor (cel care blufează poate avea șanse mai mari de câștig atunci când joacă împotriva unui număr mai mic de adversari);
2. valoarea mizei (cu cât miza celui care blufează este mai mare, cu atât cresc șansele ca ceilalți jucători să renunțe); 3. modul de pariere al adversarului (în unele cazuri, în funcție de valoarea sumei pariate de adversar, jucătorul care blufează poate să-și dea seama dacă oponentul său are o mână bună sau nu); 4. starea de spirit a adversarului (când în joc există un adversar vulnerabil, care a pierdut un joc anterior, fiind posibil ca acesta să nu mai fie la fel de atent). Alte caracteristici și analogii, pe fondul acestui joc, le vor putea găsi politicienii, nu numai în jocul de cărți, ci în teoria jocurilor, îndemnându-i în acest sens să lase jocurile de noroc și să învețe politică, în folosul celor care i-a legitimat și al țării!
Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog
