PRESĂ LA INDIGO

Distribuie pe:

Trecut. Înainte de 1990 aveam o presă de partid și controlată de comuniști, care prezenta realizările ideologice și mima democrația pentru aleșii celor din partid, care aveau liber să scrie, cu condiția să nu supere prea tare tovarăși la care se permitea câte o mustrare ieftină. Aveam o presă controlată, unicoloră, roșie, în care subiectele erau de citit doar după ce se parcurgeau paginile de propagandă și de realizări eroice ale partidului, cuvântările conducătorului suprem și promovarea sistemului care trebuia să ne facă viața bună. În tot sistemul bolnav era, însă, o parte bună, cel care scria profesional avea o facultate în spate, sistemul nu permitea ca oricine să pună cuvinte pe hârtie și ele să fie citite de mii, zeci de mii sau sute de mii de cititori. Asta până în decembrie 1989, când am asistat la dispariția presei de stat comunist, transformată în afacere privată a foștilor tovarăși, cu presă care a rămas în slujba oricărui partid mic sau mare care a mirosit că presa e trambulină și dacă nu prostești suficienți, nu ai suficiente voturi.

Au apărut în primii ani după 1990 și televiziunile private, mai apoi s-au născut site-urile publicațiilor și cele care adună știrile și peisajul media s-a îmbogățit. Oricine era capabil să țină pixul, microfonul sau să folosească tastele a scris și a vorbit, nu a mai trebuit să aibă studii superioare, oricine era capabil să îndeplinească un ordin de la șefi și-a făcut carte de vizită ca ziarist, redactor, reporter sau altă titulatură neacoperită cu studii și cu bagaj de cunoștințe. Și s-a ivit ziaristul făcut, nu... născut. Om cu carențe intelectuale, bun să compileze știri, să arunce o întrebare cerută de șef la o conferință de presă, fătucile, cum le numea Cristoiu, bune și de trimis după un live, dar și după o cafea pentru șef. Nicio surpriză, deci, că, după boom-ul anilor `90, presa scrisă a decăzut, nemaifiind de citit mare lucru, cu destinatarii cuvântului scris sau vorbit devenind și superficiali, preferând să citească pe telefon, tabletă, facebook știrile compilate, link-uri de la alți amici, mai ales că, concomitent, s-au desființat chioșcurile de ziare și au murit firme de distribuție, astfel că puținele publicații au ajuns cu greu la puținii cititori. Televiziunea a contribuit și ea la agonia presei scrise, omul fiind mai ușor informat în timp real pe ecranul TV, numit pe vremuri micul ecran, acum întrecut de și mai micile ecrane, cele ale dispozitivelor mobile gen telefoane, legate la internet.

Prezent. Intrăm în câteva luni în cel de-al 32-lea an de democrație și presa românească nu se simte prea bine și asta și datorită ei. Nu a știut să se reinventeze, să angajeze oamenii cu școală și inspirație, a rămas șantajată de primari și de alți bugetari, pentru că e mai simplu să pupi dosul de ales la stat decât să critici, presa fiind și obișnuită cu banii publici de pe vremea comuniștilor. Puține excepții notabile în mass-media, de presă de calitate, în marea de șantajați cu publicitatea, chiria, dosarele și angajările de sereiști sub acoperire. Presa românească nu a știut să își creeze cititori, să atragă copiii talentați, care să ia locul diverșilor dinozauri din redacții, nu a știut nici să găsească mijloace de finanțare în plus, acelea nefiind șantajele prin campanii cerute de patroni și a fost foarte rar câinele de pază al democrației, mai degrabă un cuțu care se gudură bolnăvicios la picioarele stăpânului. Va dispărea încet această presă? Probabil că da, meritat. Și cine va veni în loc va face la fel, interesul fiind pentru bani obținuți rapid, pentru imagine, pentru salt în Parlament sau primărie, pentru imunitate la dosare de hoț neaoș, obiectivele mari ale unor oameni mici care au avut fântână în față și WC în spatele curții și care simt că trebuie să-și depășească complexele din familie și cătun.

Ce avem azi ca presă? O platitudine repetată aproape la infinit, o presă la indigo. Deschideți televizorul și butonați cât rezistați. Aceleași saluturi stereotip de la reporteri, același sistem de regie cu reporter vorbind 10 secunde după care urmează caseta, invitați care, probabil, dorm în platou, ca să fie și mâine acolo. Dacă ești trust, angajații tăi muncesc la toate emisiunile trustului, indiferent că e de umor sau de mimat bucătăritul vieții cu chefi pe post de zbiri, polițistul bun și cel rău fac parte mereu din jurii. Întotdeauna apare titlul breaking news la emisiuni în direct cu subiectul anunțat de ore, fără legătură cu conceptul de a sparge o emisiune cu știri proaspete, relatate succint. Întotdeauna ai exclusivitate la o emisiune făcută cu angajații tăi la postul tău, logic că exclusiv, mereu ai scenarii cu oameni bolnavi sau săraci, aduși să se certe în platourile de emisiuni inventate de descreierați de realizatori și producători. Dacă ai televiziune de partid de opoziție mesteci cu poftă mizeriile mereu în defavoarea puterii, obiectivitatea e pentru fraieri, CNA se face că nu vede derapajele câtă vreme acolo sunt inși cu carnet de partid care fac ce trebuie. Trecând la presa electronică, aveți ba reclame nesimțite, ba titluri mincinoase, ba click-bait ordinar, ba forum care adună zbuciumați, pentru că nu stă nimeni să citească articolul de bază. Românul e născut critic, nu poet, el vrea să-și impună părerea cea mai bună despre ce-l intere-sează pe el. La radio, la fel, între calupurile publi-citare și inutilități farmaceutice recomandate de medicii mituiți, mai găsiți rar ceva printre picături, ceva de interes, totul se rezumă la muzică, publicitate și ceva vorbe, ca să nu adoarmă ascultătorul.

Din păcate, cam toată presa are azi miros de indigo, de plombagină, de parcă un spiriduș dement a decis modelul care trebuie replicat, ca și cum românul e prea prost să îi dai altceva, prea ușor de manipulat și de șantajat sau prea naiv. Tic-tac, tic-tac, imediat a trecut o treime de secol de libertate post-comunism și presa nu se simte prea bine. Cine o poate salva sau cine poate, măcar, să-i îndulcească suferința? O altă generație de destinatari nu ar fi credibil, având în vedere cât de jos a ajuns învățământul, civismul, așteptările de la viață și modelele livrate de media, dar o altă generație de ziariști și de patroni de presă ar putea. Întrebarea este: din ce țară îi aducem?

ANDREI MAN

Lasă un comentariu