“UȘA CASEI LUI HORIA”

“Horia este «țăranul erou și cuminte», care la 1784 a dat pârjol Ardealului ca să ardă din el păcătoșii nemeși, chinuitori ai bietului Român iobag. Nume frumos și sfânt nouă, dat lui Horia pentru obiceiurile lui de a umbla mereu horind, cântând”! (Foaia poporului, 8 septembrie 1895, nr. 35, p. 274 )

“O sărbătoare națională”, scris după 100 de ani, ne spune: “Noi știm cine a fost Horia și frații săi de suferință. Au fost niște țărani deștepți, inima cărora sângera de durere, văzând nedreptățile cele multe ce le suferă poporul român din partea nemeșilor unguri, care îl sugeau și foloseau ca pe niște vite, dar îl țineau și chinuiau mult mai rău ca pe vite. Ei s-au pus în capul unor cete de voinici și, deznădăjduiți, și-au dat un pârjol țării, făcând-o să se lumineze odată, roșindu-i cerul și umplând de fiori și groază pe impelatori! Dar ca toate revoluțiile, încercarea de a scutura jugul, a avut rău sfârșit. (În Foaia Poporului, 26 februarie/10 martie 1895, nr. 9, p. 66)

În 2 noiembrie 1784 izbucnește revolta țăranilor români din Transilvania, din cauza asupririlor nobililor unguri, sub conducerea lui Horia (Nicola Ursu), avându-i ca tovarăși pe Cloșca (Ioan Oargă) și Crișan. Răscoala a pornit din comitatul Zarandului și s-a ,,lățit” și în comitatele Hunedoara, Arad, Cluj , Alba, pe la Vințul de Jos, până în zona Sibiului. A avut răsunet în toate statele Austriei, până la Viena, determinându-l pe împăratul Iosif al II-lea să se întrebe care este cauza acestor nemulțumiri?

“Ușa casei Lui Horea!” (Publicat în “Foaia poporului”,3/ 15 septembrie 1895, nr.36, p.273)

Câmpeni, august 1895. “Dăm în cele de mai jos loc unei scrisori foarte interesante ca «semn al vremii», ce ni se trimite din Munții Apuseni. Iat-o:

“D-le Redactor! Ungurii sunt cum sunt, lumea zice că sunt răi, mai ales nouă Românilor, dar să mă credeți, că tot sunt buni și ei de ceva! Noi, Românii, avem un păcat, că nu dăm însemnătatea ce li s-ar cădea multor lucruri, multor arătări și multor persoane chiar, de ale noastre. Ni se pare oarecum firesc ca de pildă, Iancu să fi fost erou și un om, care, văzând câtă mișelie poate fi în lume și că în ce chip diavolesc e călcată în picioare dreptatea și că lui nu-i este cu putință' să o îndrepteze, sfâșiindu-i-să inima, el să înnebunească de durere! Și ne pare lucru foarte firesc ca el murind să-l îngropăm fără vreun alaiu deosebit și abia după zeci de ani să ne aducem aminte că acestui bărbat s-ar cădea totuși să-i ridicăm o cruce mai de dai Doamne, pe mormântul lui cel simplu și sfânt; și lucru firesc, că adunarea de bani pentru acest scop să decurgă foarte încet și subțire: Foi ca: Dreptatea, Gazeta Transilvaniei, Foaia de dumineca, și altele, nici pomenire făcând de acest lucru, ca și cum ar fi vorba de un fleac despre care a scris ziarele Foaia Poporului și Tribuna, și numai atunci să vedem cu toții, că de mândru și frumos lucru ne-am apucat, când ministrul vine și oprește ridicarea monumentului. Se răpesc banii și înfundă în temniță pe adunători. (Ministru de interne era Dezideriu Perczel, care prin ordinul nr. 426/1895 interzice colecta: iar Magistratul săsesc din Sibiu dă și el ordinul 4047/1895 prin care oricine adună bani pentru statuie va fi pedepsit cu 5 zile arest și amendă până la 100 florini. În Tribuna poporului, 12 decembrie 1899, p.229, apare articolul “Odioșii”)!. Atunci, când ungurul ni-a arătat, ne-am trezit apoi toți... că da, mare e totuși Iancu și bine era să i să facă monument, dar afurisitul de ministru nu ne lasă.

Ungurul «ministru n.ns» a fost aci bun, că a deschis ochii la toți, făcându-i să se gândească și să afle că totuși: Mare a fost acest Iancu!

Dar afară de Iancu - se spune în articol - noi mai avem pe Horia, Cloșca și Crișan, bravii țărani, care la 1784 au întins peste Ardeal un pârjol luminos contra apăsării nemeșești. Ei au fost zdrobiți cu Roata în piața din Alba Iulia, la 1785. Dar din moartea lor a răsărit floare frumoasă de libertate pentru frații lor țărani-iobagi, dându-li-să, ce până acum nu aveau, măcar voie a se muta de la un nemeș la altul, dacă nu-i mai puteau suferi dobitoceștile purtăti. Și despre acești eroi, ce cu sângele lor au răscumpărat pentru frații lor libertate, o ce puțin vorbim noi! În Albac a stat până în zilele noastre casa de bârne, în care a crescut și trăit Horia, și pe care alte popoare ar fi ținut-o și păzit ca pe o sfântă și neprețuită raclă, aducătoare aminte de un mare om din mari vremuri, ar fi spoit-o , cum am zice, cu aur! Și noi? Noi trecem pe lângă ea fără a-i da vreo deosebită luare aminte. Iar în anul acesta după o sută și atâția ani, putrezând și stricându-se bârnele, ea a fost dărâmată și risipită, ca orice altă casă a oricărui alt muritor de rând, și nici pomenire nu s-a făcut despre acest lucru undeva: Ușa casei, bună fiind încă, o foloseau pentru a închide un grajd cu ea, până să se strice de tot!

Abia acum, întâmplându-se să afle despre acea ușe domnul protopop gr[eco]- or[todox] Romulus Furdui din Câmpeni, și domnia sa înțelegând că e păcat de Dumnezeu să lași o așa batjocură pe o ușe istorică, ca ușa casei lui Horia, s-a pus în înțelegere cu omul ce o avea, cerând să i-o deie domniei sale. Omul i-a dat-o! În 18 august domnul protopop a trimis o trăsură după ușe! Frații Moți din Albac văzând ce preț se pune pe acea ușe, și că li-o duc, alergau acum din tot satul să mai vadă încă odată “Ușa lui Horia” , și să grăbeau a-și scrie pe ea numele, alții și-l scobi în ea cu cuțitul. Și a plecat omul cu ușa spre Câmpeni! Cum, cum nu însă, pe drum iată se întâlnește cu o patrulă de gendarmi «unguri», care oprind pe mânător, îl provoacă, în numele legii, să-i urmeze! Și încungiurată de patru gendarmi, ușa lui Horia a sosit în Câmpeni, dusă la solgăbirău «prefectul n.n» și încuiată în cancelaria solgăbirăiască! «Unde» cu domnul protopop s-a luat protocol. Și iată iarăși pe Unguri buni de ceva!

Ni-au atras luarea aminte asupra unui lucru scump, pe care noi în chip așa de nedrept, nu punem nici un preț! Ei au dat însemnătatea vrednică eroului Horia, făcându-l prin chiar cruda moarte cu care l-au izbit, nemuritor pentru vecii vecilor, și ei vor face nemuritoare tot pentru vecii vecilor și ușa casei lui. Ardă-o în foc, zdrobească-o și o macine și o sufle în vânt, astupe-o în pământ, ori arunce-o în fundul mărilor: Ușa aceasta din clipa când ei au atins-o și au pus-o între baionete, îndoit de însemnată și sfântă rămâne pentru noi, pentru urmașii noștri și pentru istoria noastră națională! Am înțeles că domnul protopop Furdui a făcut pași de lipsă ca acea ușe să i să deie înapoi, fiind acum posesiunea domniei sale, ca apoi să o facă dar vreunui muzeu național de lucruri vechi”.

În Articolul “Horia, Cloșca și Crișan”, scris la Aniversaria centenaria, a revoluțiunei din 1784, sau mai bine a morții reprezentanților ei în 1785, publicat în “Observatorul” 1895, nr. 56, p.230, ne spune că această Aniversare a românilor a fost tulburată de studenții maghiari de la Cluj, care în urechile românilor, au sbierat următorul vers: “Kerek es a szemle/Tedd vad aláh szádat/ S tiszteld a hayánkat: /O te büdös bocskor: /Kerek ez a vilaág,/ Sok helyt nyilik virág ,/ Oláhnak csak egy a: /Bitofa fa virágja/ O te büdös bocskor/' Kerek ey ay ország,/ Tiszta magyar ország:/ Ki ellene bödül,/ Kergesd ki e földröl,/Azt a büdös bocskort. (Rotundă-i franzela aceasta, Pune-o Românule sălbatic în buzunar,/ Astupă-ți gura cu ea /Și cinstește patria noastră:/ O, tu opincă puturoasă! / Rotundă e lumea aceasta;/În multe părți cresc flori;/Pentru Români nu e decât una:/Floarea furcilor:/O, tu opincă puturoasă! Rotundă-i țara aceasta /Țară curat maghiară,/ Cel ce urlă contra -i/ Gonește-l de pe acest pământ,/ Pe acea opincă puturoasă.”)

ELENA MIHU

Lasă un comentariu