În urmă cu aproape cinci decenii - Doamne, când au trecut? -, într-o zi de 1 octombrie, ne-am cunoscut. Era o fată subțire, înaltă și mi s-a părut puțin timidă. “Boboace” de Conservator bucureștean fiind, ne-am așezat în aceeași bancă, ne-am împrietenit, și cinci ani de facultate ne-am tocit coatele împreună, învățând pe rupte, la concurență cu colegii promoției paralele (prima care termina după 4 ani de studii). Vreo 300 de absolvenți (muzicologi, instrumentiși, dirijori și cântăreți), pe aceeași listă de repartiție, și... niciun loc în București, niciun loc în orașe, nicio catedră de profesor de muzică, doar, eventual, vreun post de metodist cultural în localități unde casele de cultură se aflau în paragină sau abia în construcție (cazul pianistei, deja celebre atunci, Delia Pavlovici), iar în altele, de la sat, noroaiele erau până la gleznă și alfabetizarea până la genunchiul broaștei. Să tot construiești socialismul multilateral dezvoltat! Aviz nostalgicilor cu pierderi de memorie!
În ziua în care lista avea să ne hotărască destinele, toți absolvenții muzicieni - deja “experți” în Geografia Patriei și dotați cu hărți nou-nouțe - eram copleșiți de neliniști.
Mărioara Murărescu - căci în amintirea și în onoarea ei am scris, la vremea cuvenită, și reiau acum acest text - părea calmă. S-a uitat la mine și mi-a spus: “Nu te mai frământa atât! Ne ajută Dumnezeu!”. I-am făcut semn să vorbească mai încet. A-l pomeni pe Dumnezeu, cu glas tare, pe vremea aceea, mai ales în asemenea context, era o imprudență. Dar ea era fată de preot și avea o tărie specială.
Și... Dumnezeu a ajutat! În ultima secundă, când nimeni nu se mai aștepta, o repartiție guvernamentală ne-a plasat pe primii 13 (cifră fatidică!) cu medii generale peste 9,50, ca redactori în Radio și Televiziune.
Am rămas colege, așadar, în Radio București, inițial, câțiva ani, apoi ea a plecat în TV, să-și trudească “Tezaurul folcloric”, emisiunea căreia s-a dedicat total, cu nețărmurită dragoste față de cântecul autentic și splendidul strai românesc de pe tot cuprinsul țării.
Deși drumurile ni s-au despărțit mai târziu, și ne vedeam destul de rar, am rămas prietene bune, o viață de om. De Om cu majuscule!
De Om bun, curat și drept! De Om cu mare suflet de Român. De patriot adevărat.
Dar pe cei buni Dumnezeu îi iubește mai mult, și-i cheamă la El.
Mi-a fost dragă și o să-mi fie dor de ea...
La revedere, Mărioara! Ne vom revedea curând.
Odihnește-te în pace și lumină!
MARIANA CRISTESCU
