Mai are rost a scrie poezie
Să-nfioreze suflete-ntristate?
Când mii de griji și multă silnicie
Ne umple ziua plină de păcate?
Mai are rost să-nfiorezi cuvântul?
Să-ți storci din suflet lacrima divină?
Când ura, nesimțirea, neiubitul
Îmi intinează ziua cu-a ei vină?
Mai are rost să-ți pui în gând speranță?
Să călărești pe aripi de visare?
Când viața-i încâlcită ca o ață,
Și n-are-n dânsa pic de înălțare?
*
Voi nu simțiți cum totu-i în schimbare?
Că banul și puterea sunt în toate?
Cum nu-i iubire-n suflet și iertare?
Cum vântul dezbinării prea mult bate?
Cum omul are suflet ca de gheață?
Că poezia nu-i mai leac pe rană?
Că-n zi de zi ne minte astă viață,
Și lacrimi de necaz ne pune-n geană?
Că prea puțini de-acum se-nfiorează
Citindu-ți spusa ta în poezie?
Că-s tot mai rari aceia ce visează,
Și se înalță încă-n vrednicie.
*
S-a dus de-acuma vremea poeziei,
Când o să vină iarăși eu nu știu,
Până atuncea încă, dragii mei,
Citiți ce astăzi, eu vă scriu.
MIRCEA DORIN ISTRATE
