Neîmpăcată cu gândul că a ratat anexarea efectivă a Ardealului la Ungaria, la 1848, nobilimea maghiară din Dieta de la Cluj nu a avut nicio reținere ca, în 1867, să declare alipirea Ardealului la Ungaria (în temeiul unui act juridic de încorporare siluită a 3 milioane de români din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș), deși niciodată în istorie, Ardealul - pământ românesc - nu a făcut parte efectivă din Ungaria! Cu greu se poate descrie cum de a fost posibil ca, sub „bâta” administrării de către Ungaria, Ardealul să fie atât de crunt asuprit, în numele dualismului austro-ungar, de o Ungarie afișând „misiunea” sa (autoproclamată) de „civilizatoare” a Europei!
De-a dreptul ostilă, în maghiarizarea sa forțată, administrația ungară nu s-a sfiit să recurgă la asimilare, deznaționalizare și mistificare (recensămintele din 1880, 1890 și 1910), toate cu scopul de a-și etala brutal „superioritatea” națională, de a sfida și subjuga proporția consistentă a românilor ardeleni!
Dispunem, contrar propagandei hungariste de „cosmetizare” a situației de atunci, de un „nor” de mărturii, elocvente, „spicuind” doar câteva legi:
• 1867 - noua Constituție (dublată de „Legea uniunii” și „Legea naționalităților”) proclama hegemonia (întâietatea) ungurească (maghiarii reprezentau o singură națiune politică, limba maghiară fiind limbă oficială);
• 1868 - „Legea electorală” (nu se recunoaștea dreptul la vot decât la 3,3% din populația Ardealului);
• 1874 - „Legea electorală 33” din Ungaria (nu se recunoștea dreptul la vot universal și secret, ceea ce l-a făcut pe prof. univ. maghiar B. Gustáv să afirme că este „o lege cu tradiție feudală”);
• 1891 - „Legea azilelor de copii” (obliga părinții să ducă copiii de la 3-6 ani la instituțiile azilului - grădinițe - să învețe limba maghiară);
• 1907 - „Legea Appony” (guvernul ungar avea dreptul să suprime orice școală românească din „interese superioare de stat”, considerându-se că școlile confesionale românești „aparțin nației maghiare”)! Până în anul 1914, românii din Ardeal au pierdut 600 de școli, iar peste 1.600 de școli elementare au fost închise!
Românii ardeleni nu au privit cu pasivitate, protestând cu riscul de a-și pierde libertatea și chiar viața: a se vedea Pronunciamentul de la Blaj (1868), Memorandumul din 1892-1894 (ai cărui inițiatori români, pentru că cereau drepturi egale cu națiunile privilegiate, au fost judecați și condamnați la închisoare) etc.!
Cu toate suferințele îndurate, românii din Regat nu au răspuns cu aceeași monedă și, după Marea Unire din 1918, le-au acordat maghiarilor din Ardeal egalitate în drepturi prin Constituțiile din 1923 și 1938...
Prof. COSTEL NEACȘU
