- Dacă nu eram român, fugeam în România!
- Chiar și când sunt în țară, tot mereu îmi este tare dor de țara mea! (I. Vulcan)
Deși cu temeinicia unor mult prea puține școli adevărate, însă cu o neobosită pasiune și îndemânare de plugar, grădinar și crescător de animale, până la urmă am izbutit să pun și câteva „semne de lectură” între paginile unor cărți bune de citit, după care n-am mai avut răgazul necesar a mă reîntoarce la re-lectura lor. Și cât de rău îmi pare acum, când am ajuns la anii înaintați ai bătrâneții mele! (85 de ani, de „Dragobete”, luni, 24 februarie 2020). Și cu toată această multă trecere a timpului trecut, încă nu am reușit să găsesc cel mai nimerit și potrivit răspuns la următoarea lungă întrebare întrebătoare: Ce aș fi făcut mult mai mult și mult mai bine decât ceea ce am făcut cu învățătura scrisului tipărit al acelor cărți uitate și rămase ne- citite de ochii mei și înțelese de mintea mea?! Ca urmare, nu îmi mai rămâne decât să mă consolez cu propriile mele concluzii autobiografice: Că am trăit nu numai destul de mult, dar și cu mult mai bine decât aș fi meritat și gândit vreodată; Că toată trecuta mea viață s-a statornicit numai și numai în timpul și în spațiul geografic românesc; Că am decupat din acei ani și esențialul răgaz de a lăsa în urma mea doi copii cuminți, frumoși și talentați; O soție dumbrăveancă și săsoaică autoromânizată de dragostea ei de Țara Românească, vrednică gospodină, temeinic așezată la casa și nevoile ei; Un nepot dascăl de școală, plecat prea de timpuriu în necunoscutul acestei lumi; O harnică și vrednică noră, inginer-profesor; Un maldăr de cărți citite sau numai răsfoite (din care nici măcar una dintre ele nu-mi perpetuează nici neuitarea, nici numele și nici prenumele); Un „cufăr de recrut în cătănie, zăvorât cu un greoi lacăt” (geamantan) plin cu manuscrise și adnotări de tot felul; Sute și sute de articole scrise și rescrise, publicate și neplătite de tot mai zgârcitele și sâcâitoarele gazete și reviste tipărite pe hârtie; Vocile, gândurile, bucuriile și tristețile mele și ale miilor de oameni cărora le-am ținut calea cu microfonul Radio-ului Românesc în mână, vreme de mai bine de 60 de ani.
Însă pentru a pricepe și mai bine ceea ce aș vrea eu a-ți spune în continuare, dragă cititorule, să știi că autorul acestor rânduri a fost contemporan cu acele îndepărtate vremi și vremuri când sărăcuții și bunii lui străbunici, bunici și părinți-plugari lucrau din greu pământurile hârtibăciene ale domnilor bogați, în vreme ce ale lor strădanii erau răsplătite cu nedreapta împărțeală a bucatelor; Că am văzut multe și de toate, inclusiv rebeliunea legionarilor lui Zelea Codreanu și Horea Sima, precum și trista înfrigurare a plecării pe front și a reîntoarcerii din război a armatelor române. Fuga peste graniță a trupelor germane și a celor ungurești, dar și staționarea în beție a celor sovietice de ocupație. Și apoi să mai știi și că i-am auzit pe sărmanii mei părinți (Ion și Victoria), precum și pe fratele mai mare, Vasile, și pe sora Victorița, cum i-au „cerșit” Bunului Dumnezeu un fel de iertăciune pentru că nu au putut să mă lase să merg la grădinița copiilor de seama mea, nevoile obligându-i să mă trimită la păscutul bivolițelor și la plivitul dintre cucuruz și cartofi a buruienilor pentru troaca porcilor și ieslele vitelor; la măturatul curții și a străzii din fața casei; la scosul gunoiul din grajd și la ducerea așternutului curat; la adăpatul vitelor cu apa scoasă din adâncurile pământului de găleata de la cumpăna fântânii; la împrăștiatul grăunțelor porumbeilor, găinilor și rațelor; la strânsul ouălor împrăștiate sau „chitulate” (ascunse) prin paie, fânuri și otăvuri. De atât de multă vrednicie m-am trezit că în clasa a 4-a școlară singur înjugam bivolițele lăptoase la plugul de arat și la grapa de grăpat, „șoptindu-le” la urechile lor mari și pleșuve că îmi este ciudă și mânie că nu-s nici mai voinic la ridicat poveri și nici mai omenos la vorbit și mângâiat. Ca urmare, mă minunam singur nu numai că mă ascultau cu cumințenie, dar și că nu-și puneau mintea lor cuminte cu a mea prostuță minte.
Așadar, un trudnic și permanent zbucium, într-o mult prea grăbită și zgomotoasă lume, pentru un Om care continuă să rămână pătimaș în a-și iubi Țara, Credința Străbună, Limba Română, Neamul Românesc, Portul Țărănesc, Cântul Doinit, Trecutul Măreț, Prezentul Trist și Viitorul Optimist al Patriei Sale. Și a făcut-o cum a știut și putut el mai bine, mai frumos și mai omenos! Ca urmare, nădăjduiește ca ultima-i lacrimă fierbinte să întârzie cât mai mult a se zvânta în noianul îndepărtat sau apropiat AL TĂCUTELOR TĂCERI ALE VEȘNICIEI!
NOTĂ: În speranța de-ai îndrepta și pe strâmbii, răutăcioșii, necinsiții și războinicii acestei Lumi, el cu teamă îndrăznește să-i sugereze Bunului Dumnezeu, prin tăcuta sa rugă rugătoare, ca pe cei demni de mila Lui să-i reînvie la fiecare o mie de ani, „uitându-i” pe Pământ fie și numai pentru o singură clipă Cerească! Bucuria urmând a le părea fără de început și fără de sfârșit!.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
