Cartea “Transilvania Invincibile Argumentum” a fost împiedicată să vadă lumina tiparului pe vremea regimului totalitar. Ea devine astfel un argument palpabil împotriva celor ce susțin că regimul comunist a fost, în România, o sursă de suferință și privațiuni discriminatorii pentru maghiarii din România.
Firește, nu intenționăm să luăm acum și aici apărarea acestui regim. Dar, pentru cine practică încrederea în natura umană este deprimant să constate că, după așa-zisa Revoluție Română anticomunistă din Decembrie 1989, cei care odinioară au profitat de instaurarea comunismului se străduie acum, tot ei, să dobândească avantaje de pe urma căderii comunismului.
Partidul Comunist din România, înființat în 1921, a fost un partid al câtorva minoritari plătiți de Moscova pentru a susține ideea necesității istorice ca România Mare, cea de după 1 Decembrie 1918, să se dezmembreze. Această teză, atât de falsă și de iresponsabilă, i-a îndepărtat de partidul comunist nu numai pe toți românii, ci și, practic, pe toți minoritarii, astfel că în 1944, când, cu ajutorul armatelor sovietice de ocupație, comuniștii urcă pe scena politică a țării, ei nu erau decât “o căruță de oameni” (Petre Țuțea), câteva sute, printre aceștia românii propriu-ziși fiind minoritari Majoritari erau evreii și maghiarii.
De la bun început, un lucru trebuie bine precizat o dată pentru totdeauna și pentru toată lumea: în martie 1946, prin venirea la putere a partidului comunist, în România a fost instaurat un regim politic anti-românesc! Raportându-ne la minoritatea maghiară, vom spune că PCR și structurile opresive create de acesta au devenit, imediat după 23 august 1944, locul de refugiu și de reparație biografică pentru majoritatea celor care se remarcaseră în intervalul 1 septembrie 1940 - 25 octombrie 1944 prin brutalitate, abuzuri și crime față de românii din Ardealul de Nord, cedat Ungariei prin dictatul de la Viena. În loc să facă obiectul acuzației de genocid, într-un proces care să pună în discuție și în lumină întreaga indisponibilitate a Budapestei pentru valorile civilizației europene, așa cum s-a vădit prin crime oribile această indisponibilitate după 30 august 1940, criminalii horthyști din Transilvania, unii au fugit în Vest, iar alții, care au rămas pe loc, au sporit rândurile PCR, intrând de predilecție în serviciile de securitate, de miliție, de procuratură
Ani de zile, PCR-ul a fost dominat, îndeosebi în structurile sale superioare, de comuniști care nu aparțineau naționalității române: foarte mulți dintre aceștia au fost maghiari. Fără să intrăm în detalii, vom spune că această situație este una din explicațiile împrejurării că maghiarii din România au avut parte de un regim extrem de favorabil în comparație cu ceea ce înseamnă, în general, în lume și în Europa, regimul social-politic al minorităților.
Paradoxal însă - și aici “meritul” revine în întregime Partidului Comunist Român - este că acest regim le-a fost favorabil maghiarilor chiar și în comparație cu românii majoritari. Întocmai așa: în România comunistă, maghiarii au avut o situație deseori privilegiată în raport chiar cu populația majoritară, românească. Dacă pentru un român, în numele internaționalismului proletar, era o gravă culpă politică și penală să facă discriminări favorabile altor români, în schimb, pentru un maghiar, înalt funcționar la București sau numai vânzător într-un magazin din Transilvania, era în firea lucrurilor să discrimineze favorizându-și conaționalii: își exercita astfel drepturile sale de minoritar!
Nu intrăm în analiza detaliată a acestui bizar fenomen: șovinismul maghiar. Nu avem toate datele necesare și nici subiectul nu ne atrage. Ipotezei că românii ar fi cei ce stârnesc această reacție maghiară i se opune situația identică în care se află maghiarii față de toate celelalte naționalități cu care istoria i-a pus în contact. Dar nu ne putem reține uimirea pe care ne-o stârnește îndârjirea acestui șovinism, vitalitatea incapacității maghiare de a se potrivi secolului și continentului în care trăim
În condițiile ce s-au creat în România după așa-zisa Revoluție, este de așteptat că se va spune tot adevărul cu privire la relațiile româno-maghiare. Prea tare nu ne bucurăm, căci lecția istoriei
nu-i face pe (unii) oameni mai înțelepți, ci mai des îi înverșunează să se solidarizeze cu greșelile trecutului, ale părinților. În mod ciudat, mai ales românii au fost dispuși să facă uitat acest trecut și n-au mai făcut caz de o sumedenie de evenimente și întâmplări. Ciudățenia constă în faptul că aceste evenimente îi incriminează aproape întotdeauna pe unguri! De ce românii au lăsat uitării aceste crime? Se pare că este vorba de aceeași rușine de rușinea celuilalt. De aceeași lehamite Ne supunem și noi acestui tipar sufletesc atât de românesc și nu insistăm.
Constatăm însă cu mâhnită uimire că la data când încheiam scrierea acestei cărți, în urmă cu vreo trei decenii, altele erau perspectivele relațiilor noastre cu concetățenii maghiari, cu vecinii unguri. Erau aceste perspective mult mai bune decât azi, când această carte vede din nou lumina tiparului.
Vreme de câteva zile, în Decembrie 1989, ne-am amăgit cu veștile într-adevăr extraordinare care veneau din Ardeal: tinerii maghiari, cu tricolorul românesc în mână, luptau pe baricadele revoluției alături de colegii și prietenii lor români Dar n-a fost să fie
Înființarea UDMR-ului (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România) ne-a căzut ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Adunându-i la conducerea sa pe toți foștii membri ai CC al PCR de origine maghiară, UDMR reprezintă azi ultima redută a sistemului totalitar, bolșevic, de tipul “partidului unic” al clasei muncitoare. Este vorba acum de partidul “unic” al maghiarilor din România, maghiari care nu pot fi nici liberali, nici social-democrați, nici țărăniști și nici liberschimbiști! Ei nu au voie acum să fie decât, mai departe, udemeriști, așa cum au fost și înainte de 22 Decembrie 1989, cu toții în același partid! Iar acel partid a fost tot UDMR-ul de azi, care, nota bene!, funcționează dinainte de 1990!...
(Va urma)
ION COJA
Pentru conformitate IOAN CISMAȘ
