Îmi cad degetele de plumb pe taste.. mă lupt cu nevoința de a accepta... scriu și plâng, plâng și scriu... ce lume sumbră și rea voitoare mă împresoară. Cum aș putea-o numi altfel când în aceeași zi îmi fură Fratele mai Mare, Cel de un gând și o străbună suflare cu mine, dar și pe cel care descifrase Octogonul! Ce sorți au tras la roata vieții această lume ce nu îl mai vrea pe Cel Bun, pe Cel Drept, pe Cel Fără de Vină... de a trebuit ca Marele Tot să îi ia la Sine!?
Ce fără de loc sunt aceste cuvinte și cât de înguste se arată voind a vorbi despre El, Fratele meu mai Mare, cu zâmbet bun ca mângâierea zefirului, cu privirea ca unda Cerului și glasul ca o liniște acoperitoare... Ultima vorbire către mine avea să-mi spună că trebuie să plecăm în Țară, să-l ducem pe Sfântul Eminescu printre oamenii pământului, să-i vindecăm cu duhul Lui și apoi să ne întărim pe noi înșine. Doar să treacă molima... Doar că, geloasă și crudă, molima scoasă din cutia morții de nebunii planetei s-a repezit în trupul lui firav și l-a frânt. Molima netrebnică, la fel ca lumea din care vine, l-a fulgerat a moarte, dar nu a știut că pentru Fratele meu mai Mare a fost demult deschisă Cartea Nemuririi.
Cu siguranță se vor scrie de mulți alții mai bine, mai așezat, poate mai calificat, despre viața Lui sortită slujirii cuvântului rostit prin minunea radioului, despre grija Lui incomparabilă față de breaslă, despre îndărătnicirea Lui de a răsplăti pe cei mai buni, pe cei dedicați adevărului, pe cei care se ridică prin caracter, pe cei ce știu să se jertfească celuilalt.
Dar eu voi scrie doar de Fratele meu mai Mare care mă suna seara târziu să mă întrebe ce mai fac și ce ar mai trebui făcut să stăvilim negura detractorilor, să demascăm tagma impostorilor cocoțați în funcții de reprezentare care refuză recunoașterea Zilei Jurnalistului pe motivul invocat al antisemitismului eminescian. Ce ar trebui făcut pentru a aduna un mănunchi de minți luminate care să poată da piept cu desfrâul public antiromânesc! Glasul lui molcom era o tânguire a tristeții, dar, în același timp, îndemnul sever la acțiune inteligentă. Și de fiecare data L-am ascultat cu cuviință, ca și fratele lui mai mic.
Știu că l-au dușmănit destui... cu reaua lor voință și ticluite malversații, tocmai pentru că i-a strigat după numele lor de năpârci. Lupta cu răul public nu este ușoară. Acolo adastă experții în tenebrele minciunii, dezbrăcați de orice scrupule. Aici, Fratele meu mai Mare era vulnerabil. Punea la suflet toate mizeriile și se întreba cum de poate o ființă umană să fie atât de animalică. Și se mistuia pe dinlăuntru...
Scriu și plâng, plâng și scriu privind la timpul care vine flămând, să ne treacă, rând pe rând, în Imensa Majoritate. Astăzi poate nu, dar va fi un mâine care va vorbi despre vrednicia recunoscută a unui ziditor de datină românească pentru mereu aducere aminte de Eminescu, de toate cele ce trebuiau să poarte un nume în sufletul unui popor părăsit. Un veghetor la cele ale noastre s-a ridicat din nimbul Banatului și a săvârșit până în ultima clipă Ruga de Credință pentru Neamul Românilor. El, Doru Dinu Glăvan, Fratele meu mai Mare, este acum sus, deasupra Kogaionului, dimpreună cu Nemuritorii.
București, 2 noiembrie 2021
MIRCEA CHELARU, Fratele Lui mai Mic
Foto: La “PUNȚI DE LUMINĂ”, maraton cultural inițiat și condus de jurnalista Mariana Cristescu (dreapta, foto): scriitorii Dumitru Velea, Lazăr Lădariu și președintele UZPR, regretatul Doru Dinu Glăvan.
