Mulțumesc Providenței că m-a hărăzit cu un prieten de suflet, pe care îl regret, asemenea celorlalți prieteni adevărați, care au plecat, prea mulți și prea repede, în acești ultimi ani dramatici, în care moartea s-a statornicit mai mult ca oricând. Prietenul Ioan BÂNDILĂ, acea “fire de țăran, iubitoare de basm și pitoresc”, cum îl portretiza poetul pătimirii noastre, Octavian Goga, pe George Coșbuc, poetul țărănimii, a fost și a rămas în sufletul nostru un om de excepție, având în mod nativ în el gustul și vocația omeniei și a bunului simț, pe care le-a împărtășit tuturor celor din jur. A dispus de o “imaginație fecundă”, încrustându-și existența în mărginirea spațiului mioritic, între Mureș și Carpații Gurghiului, înfășurându-se în “tortul mitului popular”, ca să-l reproduc pe poetul din Rășinari, care “l-a fermecat mai întâi ca un cântec de leagăn și l-a urmărit mai târziu ca o vastă problemă de creațiune”, ajutându-l pe acest drum al vieții “stăpânit cu pulbere de stele și cu arătările visului fugar”. Un drum care începea în anul 1947, la 8 august în satul Idicel Pădure, care avea să sfârșească, într-un mod fulgerător, la 30 octombrie, 2021.
Așa cum spunea un alt mare om de spirit, Lucian Blaga, Ioan Bândilă s-a născut și a trăit în acea “zariște cosmică” a satului, pe care l-a slăvit prin tot ceea ce a făcut, astfel că numele lui, alături de alți idiceleni, va rămâne o emblemă a acestor locuri. Dispunând de un talent literar și artistic rebrenian, asemenea scenei din romanul “ION”, avea să descrie modul și locul unde a văzut lumina zilei, fiind parcă predispus spre și cu o asemenea vocație ancestrală: “M-am născut pe o postată de grâu, în timp ce mama și bunica se aflau la secerat. M-au învelit într-o năframă și un șurț, mi-au pus în gură o motoașcă de mămăligă rece tăvăluită (tăvălită-n.n.) în miere de albine. M-au așezat la umbra unui alun și dragele mele au continuat seceratul. Abia apoi proaspăta mămică, fată de țăran simplu, mi-a dat pieptul dulce și demult așteptat”. Sunt cuvinte puține ce măsoară un timp prin care am trecut toți cei care ne-am născut, asemenea lui Ioan Bândilă, fiind ancorați în acest timp cosmic nemărginit, dacă nu într-o postată de grâu, într-o postată de cucuruz, la căpălitul dintâi sau al doilea, după cum măsurau oamenii locului timpul, fără anotimpuri, zile și fără calendar, punctul de referință fiindu-le natura și sărbătorile religioase creștine. Astfel, pentru fiecare dintre noi - fii de țărani -, satul în care ne-am născut a devenit leagăn al amintirilor copilăriei, așa cum întâiul leagăn și izvor nesecat din care s-a inspirat în tot ceea ce a gândit și scris, i-a fost satul Idicel Pădure, de care era atât de legat sufletește. Din acel colț mirific avea să încolțească acea ființă care a răzbit în viață, după cum în modul cel mai sincer mărturisește, îmbrățișând cele mai diverse ocupații: slugă, cioban, muncitor forestier, agricultor, șofer, mecanic, lăcătuș, miner, dulgher, polițist, merceolog, tehnician, instructor de dansuri, instructor metodist, responsabil cultural, bibliotecar, impresar artistic, solist instrumentist, rapsod popular, prezentator de spectacole, realizator a patru filme documentare, fotograf, vânzător de ziare, salahor, organizator de turism, ziarist, cascador, în filmul “Bătălie pentru Roma”, editor al revistei particulare “Stâna”. În timpul liber, dacă putem vorbi de un asemenea privilegiu, avea să devină poet țăran, rapsod popular, taragotist, staroste la nunți, și nu în ultimul rând, colecționar de obiecte vechi, ziare și costume populare, alături de nelipsitul său taragot. Astfel, locuința sa a devenit locaș de cultură și spiritualitate, al cărui prag l-au trecut nume de prestigiu din cultura românească, consemnând în Cartea de onoare. Înainte de orice, aș sublinia talentul său poetic și de povestitor, fapt pentru care aș propune posterității ca, prin registrul larg al preocupărilor și al talentului său literar insuficient valorificat, să-l considerăm - post-mortem - un adevărat Panait Istrati al Ardealului. Rămâne în acest sens spre amintire volumul “Versuri” (Editura Alpha - 1990), din ale cărui poezii răzbat gândurile și trăirile poetului, îmbinate cu nostalgia față de satul natal și de țară: “Patria este ceva de cristal de la izvorul vieții ce trebuie purtată neștirbită, intactă și curată, transparentă, bună, albastră și acasă”), și care așa cum ne spune autorul, miroase a “dor și fân”, pe care le-a iubit până în ultimele clipe ale vieții, asemenea familiei care l-a susținut și îngăduit în tot ceea ce a făcut în această lume, din care, spre regretul celor dragi lui, ne-a părăsit.
Adio, drag prieten! Să-ți fie somnul lin și veșnică amintirea!
IOAN JUDE
