La 10 noiembrie, în anul 1843, domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu a întreprins o călătorie la Istanbul și, la înapoiere, a adus în țară patru tunuri de calibru 80 mm, dăruite în semn de prețuire de către sultan, pentru ca “să slujească întru paza bunei rânduieli și liniștei obstești”.
Ca urmare, la 10 noiembrie 1843, prin Porunca Domnească nr. 198, se legifera înființarea primei baterii de artilerie a Țării Românești. Într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă.
În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza și până la razboiul pentru Independență din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp și pregătirii specialiștilor în concordanță cu evoluția artei militare.
Modernizarea artileriei române este concepută și realizată prin prisma principalelor tendințe conturate în acest sens pe plan mondial, precum și pentru îndeplinirea cerințelor de capabilitate și interoperabilitate cu structurile similare ale armatelor statelor membre ale NATO.
