Cartea “Transilvania Invincibile Argumentum” a profesorului universitar Ion Coja face o analiză amplă și profundă asupra subiectului în discuție, din care continuăm să vă prezentăm noi episoade.
Dincolo de caracterul nefiresc al unei activități politice întemeiate pe criterii etnice, naționale, partea cea mai supărătoare a UDMR o constituie agresivitatea și brutalitatea acestui partid, politica sa subversivă de izolare, de ghetoizare sau de enclavizare - cum vom vrea să-i zicem, a populației maghiare din România. Asemenea politică în chip evident nu ascunde nimic bun pentru statul român, atâta vreme cât este expresia politică a unui grup etnic care nu a avut nimic de suferit în trecut și ai cărui lideri nu au făcut până acum dovada nici a măsurii și a bunului simț civic, și nici a loialității față de statul în care trăiesc.
Cele ce se petrec în Transilvania acestei perioade par a fi răbufnirile unei uri și disperări îndelung reprimate, ascunse de vederea celuilalt. Acum, în zilele noastre, față de celălalt, de vecinul sau colegul român, se poartă obiceiul de a nu-ți mai ascunde vrăjmășia. Această schimbare la față în comportamentul maghiarilor din Ardeal nu i-a cuprins, firește, pe toți maghiarii și nici măcar pe cei mai mulți. Totuși, sunt destul de mulți cei ce, dintr-o dată, se arată a fi altfel de prieteni, de colegi, de vecini... Această schimbare pare mai mult decât o reacție spontană. Aveam de-a face mai degrabă cu supunerea la o “indicație superioară”. Dumnezeu știe de unde venită... De la Budapesta, de la Berlin, de la Moscova...?
O bună parte a populației maghiare din Ardeal pare într-adevăr să asculte, disciplinată, de ordine și dispoziții venite dintr-un centru de comandă care probabil că deține rațiunea și motivația numeroaselor și diverselor activități antiromânești ce se desfășoară în România de după 22 Decembrie 1989. Se pare că nu este vorba de o simplă și primitivă exteriorizare a unui antiromânism de-aici
înainte irepresibil, ci aceste crime, agresări fizice și morale, sabotaje, tulburarea ordinii publice, întreținerea unei neîntrerupte stări de iminent conflict între români și maghiari, toate acestea au o finalitate bine precizată în mintea celor ce au împins populația maghiară din Ardeal la o schimbare atât de radicală a atitudinii lor față de români. Față de românii care cu nimic nu i-au ofensat sau oprimat pe vremea lui Ceaușescu, în vremea regimului totalitar sau altcândva!
Anumite acțiuni întreprinse de maghiari după 22 decembrie 1989 în localitățile unde ei se află în majoritate, precum alungarea și terorizarea intelectualilor români: profesori, ingineri, medici, a preoților îndeosebi, agresarea fizică împinsă până la asasinarea celor ce au curajul să-i înfrunte (cazul ziaristului Fontu de la Radio Târgu-Mureș), ne amintesc de cele petrecute în Ardealul de Nord după Dictatul de la Viena. Oare să fie posibil un nou an 1940 în Transilvania?
La această întrebare, pe care ne-am pus-o cu toții după Revoluție, cei mai mulți dintre noi se grăbesc să răspundă, raționali și lucizi: “este exclus”! Căci alta este Europa de azi, nu?! Cine și-ar mai lua riscul unui act atât de samavolnic?... Și când? Și cum?...
Da, este exclusă o nouă segmentare a Transilvaniei, aidoma celei petrecute la Viena în august 1940! Nici ungurii nu mai visează la așa ceva. Visul lor este altul azi. Azi ei au născocit proiectul TRANSILVANIA - STAT INDEPENDENT, proiect apărut imediat ce s-a aflat, la sfârșitul războiului, că Stalin a decis ca Transilvania să revină integral României. Așa cum a descoperit Gheorghe Buzatu după 1990, cercetând arhivele sovietice, ideea unei Transilvanii independente a avut la vremea aceea susținători și printre ardelenii ne-maghiari, în frunte cu marele activist cominternist Valter Roman. Mă opresc puțin asupra individului:
Într-una din cărțile sale de amintiri, Valter Roman relatează o discuție pe care a avut-o la Moscova (în 1943?) cu Litvinov, evreu și mare diplomat sovietic, pe care l-a întrebat ce intenții are Stalin privitor la Transilvania. Care va fi statutul Transilvaniei după încetarea războiului? Iar Litvinov i-a făcut cunoscut lui Valter Roman ce intenționa Stalin: să dea Transilvania întreagă celor care vor întoarce primii armele împotriva nemților.
Citind această declarație a lui Valter Roman, mi-am adus aminte că primii care au întors armele împotriva germanilor nu au fost românii la 23 august 1944, ci ungurii în martie 1944. Episod puțin cunoscut din istoria celui de al Doilea Război Mondial. Încercarea autorităților maghiare nu avea nicio șansă de reușită. După ce și-au declarat ieșirea din alianța militară cu Hitler, acesta a trimis un batalion de parașutiști care au descins din aer chiar în piața din fața cunoscutei clădiri a Parlamentului budapestan, unde au pătruns fără a întâmpina nicio rezistență militară mai serioasă și au anihilat în câteva minute “insurecția” ungară. Un moment aproape comic din istoria militară a Ungariei, încât te întrebi ce o fi fost în capul strategilor militari maghiari când au comis acel gest aparent de demnitate națională, fără nicio șansă de reușită?
Există o singură explicație logică pentru comportamentul irațional al liderilor maghiari în frunte cu amiralul Horthy în martie 1944: la Budapesta se aflase de hotărîrea lui Stalin. Iar declarația ungurilor de rupere a relațiilor cu Berlinul avea menirea să poată fi invocată la încheierea ostilităților ca gest făcut înaintea românilor, gest prin care să pretindă că au drepturi mai mari decât ale românilor asupra Transilvaniei! Era tot ce puteau face ungurii când au aflat de intențiile lui Stalin!
Și nu m-am putut împiedica să-mi pun și întrebarea consecutivă: de la cine aflaseră ungurii de intențiile lui Stalin? Întrebare la care răspunsul mi-a venit chiar ținând în mână textul lui Valter Roman: cel mai probabil este că Valter Roman informase Budapesta, iar reacția Budapestei nu putea fi alta! O reacție a disperării și a neputinței de a evita mersul istoriei...
Merită să povestesc și cum au ajuns la mine cărțile lui Valter Roman. Cred că era prin februarie 1990, când la insistențele doamnei Mioara Roman, colegă de catedră la un moment dat, m-am întâlnit cu soțul dânsei, prim-ministru. Întâlnirea a avut loc în biroul prim-ministrului de la Palatul Victoria. Nu a încercat să mă invite în echipa sa - cum pățeam cu fiecare lider politic cu care mă întâlneam în acele zile, ci mi-a povestit despre tatăl său cât de mare patriot a fost, iar ca adeverire mi-a dat două cărți de memorii semnate de tătâne-su. Nu le-am citit din scoarță în scoarță, m-am împiedicat la pasajul în care Valter Roman relata discuția sa cu Litvinov! Din care eu deduceam că Valter Roman era, cel mai probabil, la originea evenimentelor din martie 1944, de la Budapesta. Numai de la el putea afla Budapesta ce gânduri îl frămîntă pe tătuca Stalin. Deduceam astfel că marele patriot Valter Roman fusese patriot pentru unguri, iar pe români îi trădase!
La rigoare, poate e greșit să numim trădare gestul lui Valter Roman. Limba sa maternă fusese maghiara. E foarte probabil că a fost crescut cu conștiința apartenenței la comunitatea evreiască de limbă maghiară, comunitate din care de-a lungul istoriei s-au selectat mulți și mari anti-români. Român s-a declarat Valter Roman ca să se înfiltreze în structurile de conducere ale partidului comunist din România și să saboteze interesele românești atât cât a putut!
(Va urma)
ION COJA
Pentru conformitate IOAN CISMAȘ
