Lucrând la monografia satului Nandra, am consultat și un volum al harnicului și regretatului istoric mureșean, Vasile T. Suciu, intitulat Eroi și martiri ai reîntregirii României Mari (1940-1945), Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 2006. Există în această carte un Tabel nominal cu unii din veteranii care au luptat la OARBA DE MUREȘ, pentru eliberarea Transilvaniei de sub teroarea horthystă, în perioada 23 august 1944 - 25 octombrie 1944, a[le] căror memorii de război au fost publicate în revista Vatra din Târgu-Mureș, între anii 1975-1989, prin concursul prof. Vasile T. Suciu din Târgu-Mureș, iar pe lista celor 78 de veterani amintiți, se găsesc și doi din Nandra: Ioan Iacob și Ilarie Părurar.
Am căutat cu asiduitate amintirile celor doi veterani amintiți, în colecția revistei Vatra, din perioada 1975-1989, dar mărturiile lor nu au fost publicate. Le-aș fi inclus la loc de cinste în monografie, dar nu le-am găsit. Am apelat și la distinsul specialist în biblioteconomie, profesorul Dumitru Poptămaș, care făcea anual inventarul articolelor publicate în revista Vatra, dar nici domnia sa nu știa de mărturiile celor doi năndreni. Regretul meu este mare și pentru că i-am cunoscut bine pe cei doi consăteni, pe care puteam să îi intervievez eu însumi, în timpul vieții lor.
Problema mă interesează și sub alt aspect. Despre Oarba de Mureș, la fel ca despre alte momente importante din istoria poporului român, nu s-a putut spune, în timpul regimului comunist, tot adevărul, din rațiuni politice (să nu deranjăm marele ,,frate” de la Răsărit, în cazul de față). Excelenta lucrare, Epopeea de pe Mureș, de Dr. Grigore Ploeșteanu, Vasile T. Suciu și Lazăr Lădariu, a apărut în 1985, dar nu la vreo editură, ci sub egida revistei Vatra, în paginile căreia apăruse cea mai mare parte a cărții, sub formă de serial. Desigur, și această lucrare tipărită în “provincie” a fost publicată cu voie de la partid, așa cum, de pildă, la Editura Dacia din Cluj-Napoca apăruseră Preliminariile politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944 (1979), ale lui A[urică] Simion. Câțiva ani mai târziu, în 1985, când contextul politic intern și extern era altul, la Editura Politică din București a putut apărea volumul Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940-octombrie 1944), avându-i ca autori pe Oliver Lustig, Mihai Fătu, Mircea Mușat, Gheorghe I. Bodea și Ion Ardeleanu. Era o strategie bine gândită de liderii partidului comunist, fără a nega însă curajul și perseverența editorilor sau directorilor implicați (Romulus Guga, respectiv Alexandru Căprariu). O mărturie emoționantă în acest sens ne oferă doamna Mariana Ploeșteanu: “La mijlocul lui octombrie 1983, pe patul de spital, când se pregătea de «marea trecere», Romulus Guga îi adresa cu glas stins istoricului Grigore Ploeșteanu, ca dorință testamentară: Să publice Epopeea de pe Mureș” (cf. Grigore Ploeșteanu, Memoria supraviețuitorilor. Ediție îngrijită de Mariana Ploeșteanu, Editura Veritas, Târgu Mureș, 2013, p. 5).
Se știe că, între 17 septembrie și 9 octombrie 1944, în zona Sângeorgiu-Oarba de Mureș, Armata Română a participat la cea mai sângeroasă bătălie pentru eliberarea Transilvaniei, soldată cu pierderea a 11.000 de morți, răniți și dispăruți, situându-se, din acest punct de vedere, pe locul II, după bătălia de la Stalingrad, unde au murit 200.000 de soldați români!
Oarba de Mureș este comparată tot mai frecvent cu drama de la Katyñ, unde 22.500 de polonezi (majoritatea ofițeri, dar și civili) au fost executați de NKVD, cu aprobarea personală a lui Stalin. Documentul privind execuția, scos din arhive, a fost înmânat, în 1992, Președintelui Poloniei de către Președintele Federației Ruse, Boris Elțîn.
Iată o mărturie a unui supraviețuitor român, participant la bătălia de la Oarba de Mureș: “În vara anului 1965 sau ´66 eram la mare, la Eforie. Și acolo a venit un neamț cu mâna rănită, se vedea că a fost rănit și la picior. Și eu l-am întrebat: «Unde ai fost rănit?» Zice: «La voi, la Oarba de Mureș.» Era locotenent. Știa puțin românește. M-a întreabat: «Unde trăgeai tu? Unde aveai obiectivul?» Zic: «La Fabrica de Cărămidă.» Și îmi spunea: «Scumpul meu inamic, eu chiar la Fabrica de Cărămidă aveam punctul de comandă, chiar acolo!» A fost o coincidență de unu la un milion ca să te întâlnești cu fostul tău inamic.
Și am discutat numai despre problema războiului și de Oarba de Mureș. Și mi-a spus: «N-am crezut că voi, românii, sunteți așa de proști, așa de înguști, ca să atacați aceste dealuri, să treceți Mureșul, care acolo e repede, să atacați aceste dealuri, când aveați posibilitatea să atacați prin flanc, fie mai jos, fie mai sus. Nu v-am înțeles niciodată, pentru că ne era milă cum vă omoram ostașii. Nouă ni se făcuse milă… Voi aveați circa trei divizii în sectorul ăla și noi aveam două sau trei batalioane. Așa de subțire era apărarea noastră, însă dotată cu armament de mare eficiență. Ne era nouă milă cum ați trimis voi ostașii la moarte și n-am înțeles niciodată …» Eu i-am spus de ordinul generalului sovietic. Și locotenentul neamț mi-a zis: «Acum am înțeles că ce-au făcut sovieticii la Katyñ cu polonezii, au făcut cu ostașii voștri [la Oarba de Mureș]. V-au omorât ostașii voștri la Oarba de Mureș, că n-aveau cum să vă curețe armata…». (Cf. https://www.dcnews.ro/batalia-de-la-oarba-de-mure-tragedia -armatei-romane-un-katyn-romanesc-marturisiri-ne-era-mila-cum-va -omoram-559300.html. Data accesării: 10 nov. 2021).
Partea tragică este că sacrificiile aproape inutile de la Oarba de Mureș au fost făcute din ordinul Comandamentului sovietic, căruia i se subordona Armata Română, după 23 august 1944. Armata Română a trebuit să treacă Mureșul și să atace frontal cota 495 - Dealul Sângeorgiu, unde se afla o unitate SS, bine înarmată și poziționată în tranșee făcute din timp, cu ajutorul localnicilor, forțați să participe la așa ceva. Soldații români trebuiau să treacă Mureșul, sub tirul armelor inamice, apoi să atace frontal cota respectivă, cu armament depășit și puțin (o parte a armamentului din dotare fusese confiscat de ruși), având în spate trupe sovietice, care i-ar fi împușcat pe cei care s-ar fi întors din drumul spre moarte. Tactica de atacare pe flancuri, propusă de generalii români (Ion Dumitru și Edgar Rădulescu), a fost respinsă de Comandamentul sovietic (știu numele generalilor sovietici, dar aceștia nu merită nici măcar să îi pomenesc, să îi fac nemuritori prin intermediul Cuvântului). ,,De ce s-a respins atunci tactica de învăluire a obiectivului - se întreba istoricul Grigore Ploeșteanu - și atâția români au fost împinși să se cunune cu moartea pe Dealul Sângeorgiu? Trebuiau să plătească cu viața lor pentru campania din Răsărit, pentru războiul contra Uniunii Sovietice? Ori trebuiau să fie cât mai puțini adversari cu arma în mână ai viitoarei rânduieli staliniste, instaurate cu ajutorul blindatelor sovietice? Sau și una, și alta?” - Ibidem, p. 6-7). Iar autorul continua șirul întrebărilor: ,,De ce s-a impus Armatei 4 Române o misiune nerealistă și o tactică inadecvată, ignorându-se propriile ei opțiuni? De ce atâta grabă de a cuceri un obiectiv care oricum ar fi căzut în urma ofensivei forțelor române și sovietice? Și de ce nu s-a folosit aviația, pentru a ataca inamicul, perfect camuflat? Cunoașterea considerațiilor Comandamentului sovietic este de neapărată trebuință. Ceea ce știm cu certitudine este că propunerile Comandamentului Armatei 4 Române n-au întrunit adeziunea. «Intervențiile Armatei pe lângă Comandamentul rus, cu arătarea tuturor argumentelor, care pledează pentru o misiune proporțională puterii de care dispune, nu a avut efect», îl informează, la 27 septembrie 1944, generalul de Corp de armată Gheorghe Avramescu, pe șeful Marelui Stat Major Român, și accentuează: «Armata a consimțit la aceste sacrificii, pentru a nu lăsa loc niciunui comentariu asupra dorinței trupelor române - de a lupta pentru recucerirea Ardealului.»“ (Ibidem, p. 213-214).
Despre carnagiul care a avut loc la Oarba de Mureș avem o mărturie extraordinară a căpitanului Ion V. Emilian: ,,Am văzut destule orori, însă mai grozave ca acestea niciodată! Pierderile sunt așa de mari, încât acum, pe 300 de metri, cizmele noastre nu mai ating niciodată pământul. Mergem peste cadavrele noastre. Pământul este acoperit de un imens covor elastic, moale, de carne românească.” (Ibidem, p. 214).
P.S. Fac un apel, prin intermediul ziarului Cuvântul liber, la cei care moștenesc arhiva istoricului Vasile T. Suciu, să vadă dacă nu găsesc mărturiile celor doi veterani din satul Nandra. De asemenea, poate mă ajută cineva cu fotografiile celor doi năndreni.
ILIE RAD
