VIITORUL SATULUI DE ALTĂDATĂ

Distribuie pe:

Mânat de nostalgia satului de altădată, mă întorc într-o lume uitată, o lume încremenită în anii când ulițele satului erau pline cu copii, când în Postul Crăciunului ne adunam în conhia nănașului Ilarie să învățăm Irozii, o piesă de teatru popular, colinzile. Apoi, în luna decembrie, în fiecare curte se tăia porcul de Crăciun, eveniment important în viața familiei, fiindcă la tocana porcului se adunau neamurile, prietenii și se spuneau povești. Tot în această perioadă, femeile din sat își montau războiul de țesut, se spălau rufele într-o cadă cu cenușă. La școală ni se spunea că frecventarea bisericii este un obicei depășit, dar nu prea țineam cont de recomandările directorului, fiind atrași de predicile preotului din sat. Anica Sofiei, Maria lui Mitru, Maria lui Marțîca, Anica lui Candic, văduve bătrâne, mai descântau când intervenea vreun beteșug printre copii, în rest în sat era doctor, farmacist, asistent medical sanitar. În fiecare săptămână, la început venea sanitarul sau o asistentă să ne controleze dacă avem batistă curată și unghiile tăiate. Cu tot regimul socialist, în satul meu de altădată era ordine și disciplină, Gicu lu' Curca sau Dinu Cotoară mai provocau, la crâșma lui Șerban, câte un mic scandal, aplanat urgent de cei trei milițieni. Plecat de timpuriu în lume, m-am întors în sat doar în vacanțe, iar când am obținut o diplomă universitară mi-am dorit să mă întorc acasă, visam să împodobesc dealurile cu livezi, iar în râtul Târnavei Mici să înființez heleștee cu pește. Interesele unor persoane cu funcții în partid nu m-au lăsat, probabil se temeau că le stric găinăriile. Am tot sperat să-mi văd fiul doctor în satul meu, dar a preferat să îngrijească bolnavii din America. La bătrânețe mă întorc acasă și nu mai regăsesc nimic din farmecul copilăriei. Din nostalgie pentru vremurile de altădată, când ulițele erau pline de noroi, când învățam la lampa cu petrol, m-am întors într-un sat unde am avut impresia că timpul a încremenit. Duminica și de sărbători mă rog într-o biserică devenită monument istoric, pentru câțiva enoriași, majoritatea femei în vârstă. Într-o duminică le-am spus să consume cât mai multe legume, fructe și lapte, înainte de masă, să-și clătească gura cu o țuică de prune, un dezinfectant împotriva virusului ucigaș. Mi-au spus că legume și fructe nu mai are cine să cultive în grădina de lângă casă, ei fiind bătrâni, iar în sat nu mai există nicio vacă. M-am mirat, fiindcă pe vremuri aici era o ciurdă de bivoli și una de vaci. Astăzi, lumea satului se aprovizionează cu lapte, legume și fructe de la o prăvălie amplasată în fosta cooperativă. Din satul acesta redescoperit de mine, pe vremuri s-au ridicat foarte mulți tineri inteligenți, absolvenți de școli profesionale, licee și facultăți de prestigiu. Astăzi se mai întorc în sat doar la un parastas, la Sfânta Biserică, și atunci pe fugă. Iar când moare cineva drag, abia găsești doi bătrâni să ducă praporii la înmormântare. Satul are curent electric, gaz metan, fântână cu apă potabilă în fiecare curte. Localnicii sunt tot mai puțini și în vârstă, iar ulița mare pare încremenită în așteptare. Liniștea din amiaza mare mai este tulburată de gălăgia unor gâște, lăsate slobode, pe marginea șanțului, la păscut troscot.

Totuși, satul românesc nu moare, ci se transformă. În curțile cu case mari din cărămidă, cu grajd și șură, au venit familii de rromi, cu mulți copii. Noroc cu acești copii, că altfel școala cu clase I-IV s-ar desființa, iar două învățătoare navetiste vor intra în șomaj “Urmașii” și “moștenitorii” gazdelor de altădată au altă lege creștinească. Sunt neoprotestanți. Pentru ei, Biserica românilor reprezintă doar o atracție când au nevoie de un botez, o cununie. Treptat, în câțiva ani, satul acesta românesc, aparținător de comuna mea natală, va deveni o amintire, iar căutările mele devin o amăgire.

VASILE BOTA

Lasă un comentariu