CĂRĂRI PIEZIȘE - DE LA MARGINEA ȚĂRII, ÎN CAPITALĂ (VI)

Distribuie pe:

Actrițele de la Teatrul Național

Colegul și prietenul meu bucureștean, Doru, m-a invitat să particip la un joc de poker, la el acasă.

- Vei avea ca partenere de joc trei actrițe de la Teatrul Național.

Trei actrițe de la Național, mi-am zis, nici în visele mele cele mai bune nu mi s-au arătat trei actrițe de la Național. Am fost așa de emoționată că am uitat să-l întreb pe Doru cum se numesc. Când eram student, în primii ani de facultate, o cunoscusem la Brașov pe Doina, o actriță răpitor de frumoasă, care se măritase cu un mare șahist. Sigur mă gândeam că și viitoarele mele partenere la poker, actrițele de la Teatrul Național, vor fi, poate, tot așa de frumoase ca Doina. Mai văzusem actrițe frumoase, la noi acasă, la Săcele. Irina Rachițeanu, Tanți Cocea împreună cu George Vraca au fost musafirii noștri o dimineață. Mama le-a făcut o cafea turcească nemaiîntâlnită, nemaivăzută, o desfătare, după spusele lor, i-au mai servit cu prăjituri și șerbet și au sporovăit vrute și nevrute vreo două-trei ore. Eram destul de mare. Aveam 13 ani. Când au plecat și când mama m-a întrebat ce părere am despre musafiri, ea, mama, n-a avut niciun comentariu și a zâmbit satisfăcută și cu subînțeles când i-am răspuns că frumusețea actrițelor m-a emoționat. Cred că atât am înțeles din vizita aceea.

În după-masa stabilită pentru jocul de poker, ghinioanele s-au ținut lanț. Nu am găsit prin preajmă nicio florărie deschisă. Una singură, mai apropiată, lângă restaurantul Capsa, avea program până la ora 19, dar nu avea flori. A trebuit să alerg în tot carterul ca să găsesc ce-mi trebuia, flori pentru trei actrițe de la Național. A venit rândul să caut dulciuri. Am alergat și-n dreapta, și-n stânga până am ajuns la “Nestor”, în Calea Victoriei. Acolo altă dilemă. Ce le-o fi plăcând cartoforelor noastre, pătimașelor după jocul de poker?

- Dă-mi, te rog, cinci joffre. Dă-mi, te rog, și cinci mascotte. Dă-mi, te rog, cinci cremșnituri. Ce fel de cutii de bomboane sunt acelea?, am întrebat vânzătoarea, o fată tânără, înaltă, oacheșă, cu un zâmbet vinovat în colțul gurii, îmbrăcată într-un halat negru cu guler și manșete albe și o bonețică de pânză albă, apretată, fixată cu agrafe negre pe creștetul capului.

- Sunt bomboane preparate dintr-o umplutură moale cu nucă, zahăr și diferite arome, acoperite cu glazură de ciocolată. Sunt bomboane fondante.

Da, mi-aduc aminte. Când eram copil, mama mi-a dat asemenea bomboane, dar după ce s-a instalat și la noi teroarea bolșevică, în câțiva ani am uitat că există și așa ceva. Magiunul, lictarul, cum se spunea pe la noi, a dislocat ușor din memoria noastră cuvântul fondant.

- Dați-mi, vă rog, o cutie.

Am avut noroc că la ieșire am găsit un taxi liber. A trebuit să mă opresc acasă. După atâta alergătură simțeam nevoia unui duș fierbinte și pe deasupra trebuia să-mi schimb vestimentația. Când am coborât în stradă, alt ghinion. Am așteptat în zadar să apară un taxi. A trebuit să iau tramvaiul și uite așa am întârziat zece minute.

- Ce-i cu tine, Radule? Te știam un om punctual. Fetele te așteaptă de zece minute. Cu aceste vorbe m-a întâmpinat Doru. La auzul cuvântului “fetele” m-au năpădit emoțiile și mi-am zis - până aici ți-a fost, Radule!

- Uite ce-am pățit cu taxiul și i-am relatat, acolo, în antreu, tare, ca să audă și fetele, cât am așteptat după un taxi.

N-am pomenit o iotă despre alergătură și nici de problemele cauzate de flori și de cofeturi.

Am intrat în cameră. În stânga, lipit de perete, un șifonier negru, în dreapta, o sofa acoperită de o pătură galben-uni, iar în mijlocul camerei, o masă rotundă și patru scaune cu spătar înalt.

- Sărut mâna, sărut mâna!

- Hai, doctore, hai. Te așteptăm de un veac!

O voce bitonală, rugoasă, tremurândă și sacadată, o voce încărcată de nicotină mi-a atras atenția. Doamna, care mă aștepta de un veac, avea în mână o sipcă de chihlimbar cu o țigară înfiptă în capul ei. Fața și mâinile erau pline de cloasme maronii, iar degetele contorsionate de umflătura articulațiilor, țineau greu portțigaretul de chihlimbar. Era corpolentă și îmbrăcată cu o bluză multicoloră. Mă privea lung și căutător peste ochelarii cu ramă neagră care se sprijineau pe vârful nasului.

- Lasă-l, soro, .... să-și tragă sufletul. Nu vezi... ce tinerel... este și încărcat cu... bunătăți, cred eu. Vorbirea doamnei era fără nuanțe, monotonă, rară, întreruptă de pauze. Era “puțină” la trup. Sub bluza neagră se vedea un bust fără forme. Mâinile erau descarnate, spațiile dintre metacarpiene erau adânci, iar degetele, și la ea, erau contorsionate de reumatism.

- Hai, vorbește, Aglaio. Nu te mai uita așa lung la tinerel, să nu-l deochi. Ai să-l vezi toată după-masa. Deschizi sau nu deschizi jocul? A treia jucătoare cu părul alb, avea o față inexpresivă, plină de riduri adânci care-i tăiau fața în lung și în lat. Purta pe nas un pince-nez cu rame aurite, iar în mâna stângă ținea cinci cărți de joc, în evantai, care tremurau ritmic, parkinsonian, odată cu degetele ei.

Este stângace și suferă de boala Parkinson, mi-am zis. Doamne, Dumnezeule, unde am ajuns? Ce iluzii mi-am făcut și m-am pomenit într-un azil de bătrâni.

După ce Doru a făcut prezentările, ochii mi-au căzut pe pot. Pe masă era o grămadă de nasturi de diferite mărimi și culori. Or fi jetoane, mi-am zis, și imediat am întrebat mai în glumă, mai în serios:

- Și cât este miza jocului?

- Ca la Monte Carlo, doctore. Nasturele valorează o mie de dolari. Uite, până acum am câștigat atâția dolari că pot să-mi cumpăr o vilă în Beverly Hills. Hai, stai jos și să începem jocul, în patru va fi mai spectaculos. Cum ți-ai închipuit că ne permitem să jucăm poker pe bani? Ne-am pensionat acum 25 de ani și banii din pensie nu ne ajung de la o lună la alta. Acum nu ne mai știe nimeni, nu ne mai vizitează nimeni, nu ne mai aplaudă nimeni. Din când în când ne adunăm aici, la Doru, și în cursul jocului de poker, pe nasturi, ne mai aducem aminte de câte un succes, de câte un turneu sau de câte o poznă. Uită-te bine la noi, acum suntem nimeni. Cu o lună în urmă am vrut să intru în teatru, dar portarul m-a oprit.

- Ce faci, babo, pe aici? S-a răstit, întrebător la mine, portarul. Moartea te caută pe acasă și tu umbli în dorul lelii!

- Sunt Maria...

Numele meu n-a avut nicio rezonanță în mintea și în sufletul portarului. Mi-am aruncat privirea pe zidul din stânga foaierului și am văzut fotografia mea. Între noi două s-au interpus implacabil cincizeci de ani. Am pus capul în pământ și, umilită de vârstă și de portar, am pornit spre casă cu bucurie și speranță în suflet că voi întâlni moartea, pentru că așa mi-a adus la cunoștință ușierul.

După ce am intrat la Doru și am văzut despre ce este vorba, m-a apucat disperarea și rușinea de farsa ce mi-a jucat-o neînțelegerea, dar mai ales de comedia burlescă și de situația amuzantă în care mă aflam. Dar după ce am auzit-o pe Maria, după ce vorbele ei m-au dumirit, am știut că sunt un om norocos și că prezența și gestul meu este de bun augur.

- Uite, soro, Joffre și mascotte și cremșnituri. Uite câte bunătăți ne-a adus doctorașul nostru. Și o cutie de fondante. N-am mai văzut așa ceva de foarte mulți ani. Le-am uitat și gustul.

Când au văzut florile și am început să le împart, s-a făcut liniște. S-au ridicat în picioare anevoie. Primele două cu mult efort, sprijinindu-se cu mâinile de masă și împingând de câteva ori scaunul cu piciorul ca să își facă loc. Pe a treia a ajutat-o Doru. A prins-o cu ambele mâini de subsuori, iar cu piciorul drept a îndepărtat scaunul. S-a auzit o scurtă icnitură, apoi Doru a așteptat până când doamna și-a găsit echilibrul. Erau palide. Tâmplele li se zbăteau. Ochii li se scăldau în lacrimi și luaseră o expresie ciudată. Bărbia le tremura. Doreau să spună ceva, dar vorbirea era înecată în gâtlej. Când au primit florile, fiecare s-a aplecat de câteva ori în semn de mulțumire cu buchetul strâns la piept cu ambele mâini. Cred că imitau gestul de odinioară, de pe scenă. Doru a început să aplaude. După ce am împărțit florile, am aplaudat și eu. Aveam senzația că bătăile repetate din palme evocau rechemarea lor în scenă. A treia actriță și-a scos cu greu batista din mâneca bluzei și a început să-și șteargă obrazul de lacrimi.

Am simțit și eu lacrima în ochi. Lacrimă din lacrimi, mi-am zis.

Într-un târziu, una dintre ele a rupt tăcerea și cu bărbia tremurândă, după ce și-a șters și ea cu dosul palmei lacrima de pe obraz, atât a putut să articuleze:

Îți mulțumim, domnule. Ești un domn, domnule.

Flori pentru actrițe

Flori și amintiri.

Flori și mulțumiri

Flori și regrete

Flori și gratitudini

Flori și melancolie

Flori și duioșie

Flori fără speranță.

Flori de sfârșit

Flori și lacrimi

Flori din inimă

Mon Jardin, Notre Jardin.

Domnule, ești un domn, domnule.

La “Mon Jardin” nu se auzea acum decât zgomotul ușor și monoton produs de vorbăria clienților și de clinchetul paharelor.

(Va urma)

Dr. ONORIU I. COFARIU

Lasă un comentariu