“CA SĂ FII ROMÂN, TREBUIE SĂ POȚI!”

Motto: “Româneasca lui Eugen este plină de cuvinte pe care aproape le uitasem.” (Monica Lovinescu)

Creator al teatrului absurdului, marele dramaturg Eugen Ionescu (Eugene Ionesco) s-a născut în România, la Slatina, în ziua de 26 noiembrie 1912. A debutat în 1927 în revista Liceului “Sfântului Sava” și și-a luat licența în limba franceză la Universitatea din București. Primul volum publicat a fost “Elegii pentru ființe mici”, apărut în 1931, urmat de “Nu”, volum premiat pentru critica literară.

Abia 10 ani mai târziu se va stabili în Franța, remarcându-se și afirmându-se categoric drept părinte al teatrului absurdului, rămânând aici până la sfârșitul zilelor, scriind exclusiv în limba franceză, atitudine pe nedrept demonizată de regimul comunist și de “patrioții” de carton.

Prima sa piesă, “Cântăreața cheală”, a avut premiera în 1950, urmată de “Lecția”, “Scaunele”, “Ucigași fără simbrie”, “Rinocerii” - toate, cum spuneam, scrise în limba franceză.

În 22 ianuarie 1970, a fost ales membru al Academiei Franceze, în 7 mai 1989 a primit premiul Moliere, iar în 30 decembrie a devenit membru de onoare al Uniunii Scriitorilor Francezi, împreună cu un alt scriitor român celebru - Emil Cioran.

S-a stins din viață la reședința sa din Paris, în 28 martie 1994, fiind înmormântat în Cimitirul din Montparnasse.

Cât de corectă, în privința sa, este sintagma “dramaturg francez de origine română”? Deși aparențele sunt favorabile interpretării ca atare, realitatea a fost diferită!

Aspecte inedite din viața întemeietorului teatrului absurdului au fost făcute publice la Slatina, încă în urmă cu un deceniu, în cadrul Simpozionului Național “Eugen Ionescu - prima sută de ani”, dezvăluind un Eugen Ionescu înconjurat de români la Paris și permanent preocupat de țara în care s-a născut, semnând scrisori și susținându-i pe opozanții regimului comunist.

Eugen Ionescu s-a născut la Slatina, în județul Olt, tatăl fiind român, iar mama de origine franceză. Este o personalitate pe care slătinenii și-o revendică, înființând, chiar cu acordul marelui dramaturg, o societate care îi poartă numele, imediat după 1989, organizând anual, în noiembrie, Zilele “Eugen Ionescu” și comunicând permanent pe tema operei sale, chiar dacă Eugen Ionescu, o personalitate la nivel mondial, nici astăzi nu se studiază în școala românească.

Ionescu, devenit Ionesco după rămânerea sa definitivă în Franța, a fost acuzat că nu s-ar fi simțit niciodată cu adevărat român, deși a început să scrie în limba tatălui său.

În cadrul Simpozionului “Eugen Ionescu - prima sută de ani”, organizat de Școala Gimnazială “Eugen Ionescu”, doamna prof. univ. Dr. Mihaela Albu, poetă, prozatoare, critic și istoric literar, director fondator al revistei dedicate exilului românesc, “Antilethe”, a adus elemente din memorii și jurnale care descriu un român autentic, preocupat de soarta intelectualilor români care au ales exilul, dar și de cea a celor rămași acasă, înconjurat fiind de români, și îndemnându-i să-și prețuiască limba. A mers chiar atât de departe încât i-a adresat personal scrisori lui Nicolae Ceaușescu, prin care îi cerea să plece: “Pe acest plan, implicarea sa a fost deosebită. A luat atitudine prin toate căile. A semnat tot felul de adrese care erau îndreptate ori către București, ori către guvernul francez. Îmi amintesc că, în una dintre scrisorile lui către Ceaușescu, în care îi cerea demisia, îi cerea să plece, și, dacă crede de cuviință, poate să vină în Franța, că el îl va găzdui. După aceea, notează Eugen Ionescu: «Noaptea am avut un coșmar, am visat că veniseră la ușă, cu valizele, el și Elena Ceaușescu, și spuneau: Ai hotărât că ne găzduiești, ia-ne!»“.

Prof. Dr. Mihaela Albu a sublinat faptul că Eugen Ionescu “era tot timpul alături de organizațiile românești din Paris care inițiau diverse acțiuni, precum strângerea de semnături pentru o declarație împotriva regimului Ceaușescu, pentru condamnarea unei presiuni, pentru susținerea unei revolte ori pentru susținerea unui scriitor. În aprilie '85, el semnează, alături de români și francezi, pentru susținerea lui Dorin Tudoran, aflat în greva foamei, să determine autoritățile să-i elibereze pașaport”.

“Crăciunul, Paștele, Revelionul și le petrecea în compania unor români. Era foarte apropiat de mulți dintre intelectualii din Paris și nu numai”, a spus prof. Mihaela Albu, exemplificând cu rândurile lui Virgil Ierunca: “De cum am venit la Paris, am venit să-l cunosc. Era unul din idolii mei secreți. De la început, Eugen Ionescu a fost foarte atent cu neliniștile mele. M-a primit ca pe un frate mai mic. De nenumărate ori, la masă. (...) 26 ianuarie 1950. Îmi propune să mă mut la ei, în camera lui Marie-France”. Ierunca nu a acceptat, precizează doamna Albu, “dar consemnează și înțelegem că-i apreciază foarte mult disponibilitatea umană”.

“Deși s-a spus adesea că Eugen Ionescu încerca să scape de tot ce e românesc, vorbea o limbă română perfectă, după cum nota Monica Lovinescu, cea care folosea cel mai mult limba română, la Europa Liberă, în conversații, dar mai ales în scris: «Româneasca lui Eugen este plină de cuvinte pe care aproape le uitasem». Deci, știa limba română, și-o amintea până la nuanțe” - apreciază dr. Albu. “Ba, mai mult, în 1987 scrie un editorial pentru primul număr al revistei «Agora», care apărea în Statele Unite, prin intermediul căruia îi îndeamnă pe scriitorii români să scrie mai departe în românește:

“Cultura română și literatura sa rămân vii prin ceea ce se poate numi Diasporă. Cultura românească, literatura română nu se fac doar în interiorul țării invadate, desfigurate, cu botnița la gură. În timp ce în România cultura a fost smulsă din rădăcinile ei spirituale, adevăratele rădăcini au fost transplantate dincolo de frontiere și se pot întinde în lumea întreagă. De la Brâncuși la Eliade, de la Cioran la Tudoran, nu voi mai cita  atâtea alte nume, ale altor reprezentanți activi ai culturii noastre, poeți, prozatori, pictori, sculptori de prestigiu, care nu contenesc să se manifeste ca purtători de cuvânt ai unei mesagerii fără nume ai unui popor ce nu poate fi înăbușit în ciuda încercărilor. Literatura română, arta sa nu se exprimă doar în diverse limbi străine, ci persistă în limba română, prin atâtea reviste și publicații impresionante prin calitatea unei inimi rămase intacte, deși deformată și din ce în ce mai impură în biata țară îndepărtată, uitată parcă de tot universul. (...) Scrieți românește, scria marele Heliade Rădulescu acum un secol de când româna modernă, adică limba și literatura română, încercau să se constituie. Scrieți românește și, bineînțeles, scrieți și în alte limbi, dar mai ales românește, pentru ca limba să nu piară!”.

“Ca să fii român, trebuie să poți” - scria Orpheul de la Pererita, și el, astăzi, aproape uitat, Grigore Vieru. Mare adevăr!

MARIANA CRISTESCU

Lasă un comentariu