La o vârstă respectabilă, pot să mă uit în conștiința și comportamentul meu, subiectiv, poate, în ceea ce îi privește pe alții. De obicei cei de față, conform tradiției, se exclud.
Până mai ieri, la chefuri, simpozioane, ședințe și dezbateri, oameni normali, urmași ai lui Adam și Eva se îmbrățișau, se luptau pentru promovarea ideilor noi, discursurile concretizau concepții, atitudini și căi de urmat. Mesele festive nu erau cadouri, bonusuri ori pomeni, ci finalul unor satisfacții rezultate din dezbateri, mulțumiri de sine, pentru că au putut cunoaște, învăța și a da învățătură.
Toate bune și frumoase până când, ca un blestem, ca o intervenție diavolească în viața activă a oamenilor, virusul a schimbat normalitatea.
S-a produs o schimbare la 180 de grade cu mențiunea că e prea evoluată democrația, prea multă dezordine socială, prea multă părere personală, impusă fără neapărat argumentare.
Iată că pandemia a venit ca o necesitate, poate, ca o horă sau ca o roată a istoriei, să ne trezească la realitate; să ne demonstreze că prea suntem atotputernici și autostăpâni, că suntem prea orgolioși și plini de sine, uitând să privim spre cer și să spunem un “Doamne ajută!”.
Așa s-a ajuns la noi, și pretutindeni, să ne punem o mască pe față pentru a nu ne mai cunoaște decât după elemente generale, devenind niște anonimi cotidieni.
Vedem, fără să influențăm, oameni puși în fața unor decizii pentru milioane, că astăzi vorbesc una, iar mâine, pentru că destinul politic este schimbat, să aibă un discurs total diferit.
Noi i-am format, noi i-am promovat, noi i-am votat, numai că suntem vinovați deoarece am făcut parte din “marea prostime”.
Până ești la vârf e totul perfect; când lucrurile se schimbă, încep atacurile care nu duc niciodată la progres, la un pic mai bine pentru comunitate, ci duc la tensiuni și imputații de cele mai multe ori fără acoperire.
Să fie vorba de o cultură precară, să fie vorba de o degradare umană? E posibil și una și alta. Până atunci, cred că pandemia e de vină, pentru că ea nu lovește prin virus neapărat plămânii mai sensibili, ci lovește decisiv psihicul uman responsabil de atitudini și comportamente.
Poate că e o lecție de la natură, de la Cel de Sus, poate e o lecție pe care trebuie să o pregătim pentru noi, și pentru cei care vin.
Până atunci, să ne rugăm ca cei săraci cu duhul să devină mai înțelepți, iar cei săraci din punct de vedere social să poată supraviețui, ca cei nervoși să devină mai calmi, ca cei înfumurați să privească puțin înapoi, ca cei bogați să se întoarcă spre cei săraci, iar cei atotputernici crezători să coboare în rândul celor mulți.
Nu e neapărat să ne declarăm iubirea față de semeni, dar putem cultiva respectul față de dascăli, de doctori, de simplul cetățean, de acel “eu cu cine votez” și vom deveni mai bogați sufletește, iar noaptea va fi pentru somn și nu pentru frământări, ne vom odihni cu siguranța binelui făcut pentru semeni.
Masca e o firmitură din globalizare. Ne egalează, indiferent de cetățenie, etnie, culoare, înălțime sau greutate.
E penibil când cineva te salută și îi răspunzi fără să îl cunoști pentru că e “mascat”. E penibil că în acest secol al performanței umane nemaicunoscute, noi să nu ne mai putem cunoaște. Oare devenim roboți vorbitori, sau păpuși cu ochi sclipitori, dar în descompunere umană și sentimentală? Deocamdată gândim poate superficial, dar nu putem bănui ce ne așteaptă.
Oare, acest blestem, numit pandemie Covid-19, va avea puterea să distrugă sentimentul omeniei, speranței și siguranței într-un viitor pentru locuitorii globului pământesc?
Rămânem în limitele optimismului, așa cum poporul nostru a demonstrat în repetate rânduri, rezistând tuturor vicisitudinilor istoriei.
Să revenim urgent la căldura îmbrățișărilor prietenești și a strângerilor de mână cordiale. Poate ne vom salva. Îndemnul meu este doar o încercare. Poate că are o importanță.
Doamne ajută!
Senior, profesor IOAN SĂCĂREA
